Ar trebuie să fim naivi peste măsură pentru a crede că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru este doar în alb – negru, sau în antiteza bine – rău. În realitate, rareori lucrurile sunt ceea ce par a fi, specialişti în dezinformare şi în „cosmetizarea evenimentelor” fiind, în majoritatea cazurilor, pe statele de plată ale serviciilor secrete bine cotate pe mapamond.
Tehnici KGB-iste
Vladimir Volkoff, în „Tratat de dezinformare”, apărut la Editura „Antet”, face referire la metoda de lucru a „Departamentului A” al KGB. În majoritatea cazurilor, paşii erau următorii:
„- culegerea de elemente permiţând acreditarea unei anumite dezinformări: de exemplu, prelevarea de semnături ale diplomaţilor americani de pe felicitările de Anul Nou, pentru a autentifica suportul operaţiunii;
- recrutarea unui transmiţător sau a mai multora;
- alegerea unei teme de dezinformare;
- acţiunea, cu ajutorul unei serii de cutii de rezonanţă, unele manipulate direct, contra plată sau sub diverse presiuni, altele repetând din credulitate informaţiile false puse în circulaţie;
- psihoza dorită, finalizată prin dezinformare.
Manipulări la scenă deschisă
* O operaţiune pusă la cale în 1956, descrisă de Vladimir Volkoff, l-a vizat pe doctorul Lodgman von Auen, ce era purtătorul de cuvânt al organizaţiei germanilor din Sudeţi. Serviciile cehoslovace, pe care le deranja, au trimis unor personalităţi antigermane scrisori purtând semnătura sa, prin care doctorul le mulţumea pentru sprijinul acordat cauzei sudeţilor. Evident, destinatarii s-au înfuriat şi au cerut explicaţii. Pentru a complica şi mai mult lucrurile, cardinalul Spellman, personaj de marcă al catolicismului american, a expediat o scrisoare de susţinere fictivă. Von Auen a făcut greşeala să o transmită presei şi, în scurtă vreme, serviciile cehoslovace au demostrat că scrisoarea era un fals;
* Operaţiunea „Neptun”, descrisă în „Tratatul de dezinformare”, s-a derulat în 1964 şi a „curs” în cascadă. Totul a pornit de la faptul că la finele celui de-al doilea război mondial, naziştii au ascuns valori şi documente în diverse teritorii. Unele dintre ele au fost descoperite de sovietici sau de cehi, iar altele au rămas nedescoperite. Din prima categorie face parte o acţiune a americanilor, care au dat în 1946 peste numeroase lăzi ce conţineau arhive naziste. Deşi, după oarece tevatură, le-au predat cehilor, a planat suspiciunea că documentele au fost fotografiate şi că nu s-a predat lista colaboraţioniştilor cehi, în ideea recrutării ulterioare de agenţi. Altă descoperire reală, ce a dat idei ruşilor, a fost făcută în 1959, când austriecii au descoperit pe fundul lacului Toplitz mai multe milioane de lire sterline false, tipărite de germani pentru a perturba economia britanică şi aruncate în apă imediat după înfrângere. Pornind de la cele întâmplate, bine cunoscute de opinia publică, servicile speciale cehoslovace, supervizate de un „consilier tehnic” sovietic, au aruncat patru lăzi gudronate în apele Lacului negru din Boemia, ce conţineau celebra listă de colaboraţionişti cehi dispărută în timpul escapadei americanilor din 1946. Principalul obiectiv era îngreunarea prescrierii crimelor de război naziste. Totul a mers ca pe roate: o echipă a televiziunii cehe ce filma un film sub apele Lacului negru a dat peste lăzi. Au urmat comunicate ale Ministerului de interne, după care presa mondială a „muşcat nada”. Totul s-a împotmolit în momentul în care ruşii au supralicitat: au trimis un document din 1938 prin care cancelarul austriac Kurt von Schusnigg îi făgăduia fidelitate absolută Fuhrerului, document cu a cărui publicare s-a întârziat şi despre care însuşi cancelarul a spus că nu e conform cu originalul;
* Operaţiunea „Transferul”, din 1965, a fost mai degrabă o operaţiune de intoxicare decât una de dezinformare. Înainte de al doilea război mondial, în Cehoslovacia locuiau peste trei milioane de germani. Cu acordul tacit al Occidentului, aproape toţi au fost deportaţi, după război, în Germania de Est şi de Vest. Mai rămăseseră în Cehoslovacia în jur de 170 de mii de germani, care nu erau trataţi grozav, lucru lesne de înţeles, motiv pentru care 70 de mii dintre ei depuseseră cerere ca să plece. Locotenent – colonelului Mihail, din serviciul cehoslovac de informaţii, i-a venit ideea să recruteze sute de germani ca agenţi, mai exact ca pseudoagenţi. E clar că aveau să accepte acest rol pentru a putea părăsi Cehoslovacia şi, la fel de sigur, să se confeseze serviciilor de informaţii germane imediat ce treceau graniţa, provocându-le o adevărată indigestie de agenţi adverşi. E de la sine înţeles că germanii aveau să înţeleagă rapid că sunt victimele unui montaj, dar le rămânea obligaţia să-i verifice pe cei veniţi pentru a afla dacă printre ei nu sunt şi câţiva agenţi autentici. Totul presupunea un consum uriaş de timp, alte acţiuni mai „profitabile” rămânând „pe altădată”. Practic, împotriva serviciilor germane se întorcea propria lor vigilenţă şi competenţă. Ştiau asta şi erau constrânşi să facă jocul cehilor, soluţia aleasă de cei ce-i intoxicaseră fiind una genială;
* În 1966, senatorul turc Haydar Tunckanat a intrat în posesia unor documente care dovedeau că Statele Unite complotau pentru a face să dispară ofiţeri turci liberali şi să fortifice Partidul Dreptăţii, aflat la Putere. Documentele conţineau o scrisoare adresată de un spion infiltrat în partid adresată unui anume E.M, precum şi o scrisoare a aceluiaşi E.M., adresată ataşatului militar american, colonelul Donald D. Dickson. Ziarele turce au denunţat ingerinţa americană, nefiindu-le clar dacă E.M. este Edwin Martin, consilier al Ambasadei sau căpitanul de navă E.M. Morgan. Important era că şi unul şi altul erau americani şi că se declanşase o adevărată explozie de sentimente antiamericane în Turcia. Că se pare că scrisorile erau false şi „emanate” de la „Departamentul „A” al KGB e deja altă poveste...;
* În 1968, ziarul „France Press Journal” din Bombay a publicat o scrisoare pe coală cu antet, trimisă redactorului şef de un anume Gordon Goldstein, de la Biroul american de cercetări navale. Respectivul domn afirma că americanii nu stocau cu nici un fel de intenţii rele arme bacteriologice în Vietnam şi Thailanda. Nu a mai fost nimeni curios dacă stocaseră sau nu. Ceea ce contează e că Goldstein nu scrisese niciodată acea epistolă, ci trimisese cuiva pe o coală cu antet o invitaţie la un simpozion ştiinţific internaţional. Peste câteva zile, ziarul „Times” din Londra a reprodus scrisoarea. Radio Moscova, care atât aştepta, a preluat subiectul şi a citat scrisoarea ca dovadă a vinovăţiei americane pentru o epidemie de boli contagioase în Vietnam. De aici şi până la titlul „Război biologic şi nuclear – Statele Unite mărturisesc” - al articolului apărut în săptămânalul indian „Blitz” nu a mai fost decât un pas. Că Statele Unite nu mărturisiseră nimeni, iar nu mai conta; toţi erau convinşi că pregăteau un război „murdar”...;
* În 1984, sportivii din anumite ţări africane au primit ameninţări semnate de Klu Klux Klan, cu scopul de a-i descuraja să participe la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Mai mult ca sigur şi aceasta a fost o operaţiune a KGB-ului, deoarece era ştiut că Klu Klux Klanul nu se amesteca niciodată în relaţiile internaţionale;
* În perioada 1983 – 1985, s-a dorit să se creadă, mai ales în ţările din Lumea a treia, că Virusul HIV e produsul unui laborator american de război biologic. Strategia viza încurajarea sentimentelor antiamericane, dar şi deturnarea atenţiei mondiale de la atentatul la viaţa Papei, unde multora li se părea că depistau urme ale KGB. Informaţia a fost lansată iniţial în India şi preluată apoi de Literaturnaia Gazeta şi Pravda. În 1987, sovietici au recunoscut că a fost vorba de o operaţiune de dezinformare, fără să convingă pe toată lumea, mai ales în Africa şi Asia....
Contraofensiva occidentalilor
În timp ce dezinformarea sovieticilor îşi făcea de cap în lume, serviciile Occidentului se mărgineau la „informaţii, acţiune, protecţie”. Studiind tehnicile KGB-ului, au început să-şi dorească să-şi imite „dascălii” şi au rezultat o serie de acţiuni oarecum mai picante.
* Conform anumitor surse, citate de Vladimir Volkoff, Sir Maurice Oldfield, fostul şef al MI6 (Military Intelligence 6 – spionajul britanic) a fost nevoit să se pensioneze sub presiunea MI5 (Military Intelligence 5 – contraspionajul britanic), care răspândise zvonuri despre presupusa sa homosexualitate;
* Un episod exotic s-a petrecut în 1957. În acea vreme, Ahmed Sukarno, primul preşedinte al Republicii Indonezia, părea mai atras de „cântecul sirenelor comuniste” decât de democraţia de tip american. În atare context, americanii se decid să sprijine un grup de colonei, opozanţi ai lui Sukarno, cea mai sigură bază de plecare fiind amorurile preşedintelui ce, în decursul unui voiaj în URSS, fusese însoţit permanent de o frumoasă animatoare blondă. Ideal ar fi fost ca să se reuşească o filmare „în plină acţiune”, dar şansele de reuşită erau aproape nule. Şi atunci apare geniala idee de a i se găsi o sosie preşedintelui şi o parteneră acceptabilă. CIA realizează filmul, dar îşi dă seama, brusc, că nu va şoca pe nimeni în Indonezia, ţară cu moravuri foarte libere şi abandonează operaţiunea - ce se termină, practic, în coadă de peşte.
