Workaholismul proliferează pe perioada crizelor

* Într-un timp în care slujbele devin o “Rara avis”, mulţi angajaţi depăşeşc măsura când vine vorba de muncă *

Un caz recent este cel al unei programatoare bucureştene de 34 de ani, Carmen Ramona Ciciu, mamă de gemeni, care a muncit până la epuizare şi a făcut stop cardiac la birou. Vă mai amintiţi, cu siguranţă, şi cazul Ralucăi Stroescu, tânăra ce lucra la o multinaţională şi care a murit în timpuri economice mult mai bune decât cele de-acum - de epuizare. Această dependenţă maladivă de muncă are de bună vreme şi un nume: “workaholism”, fiind vorba de o grijă excesivă pentru carieră sau pentru crezul conform căruia “fanaticii” de la birou sunt "singurii care ştiu să facă cel mai bine treaba".
Cel mai adesea, “workaholicii” îşi petrec viaţa la slujbă sau luând de lucru acasă, transformându-şi, astfel, şi locuinţa, locul în care ar trebui să fie deconectaţi de muncă, în al doilea birou. Ei acordă foarte puţin timp vieţii personale, unii chiar uită că au familie, că trebuie să se relaxeze, că există teatru, cinema sau parcuri. Nu conştientizează că între viaţa personală şi cea profesională trebuie să existe un balans şi că acest balans ajută în sănătatea lor mentală, fizică, spirituală, emoţională.

Primul caz, în Japonia, în 1969

Workaholism-ul este, practic, o relaţie patologică între om şi munca lui, care provoacă modificări ale dispoziţiei interne, prin stări compulsive, pierderea controlului, sănătate precară şi scăderea interesului pentru viaţa socială. Preocupările oamenilor de ştiinţă faţă de workaholism s-au accentuat în anii ’90, când atenţia faţă de grijile şi fricile omului modern a luat avânt. Din punct de vedere lingvistic, “workaholismul” se formează din cuvântul de bază "work" (muncă) şi sufixul "-aholic", marca lingvistică a dependenţei. Începuturile fenomenului se localizează în "Ţara Soarelui - Răsare", unde în 1969 a avut loc primul caz de "karoshi", cum l-au denumit ei, adică "moarte prin supramuncă". Moartea unui angajat a celei mai mari companii de presă din Japonia a fost urmată, în anii ’80, de moartea subită a mai multor angajaţi aflaţi la începuturile carierei, care nu semnalau indicii de boală. Acest nou fenomen a devenit în scurt timp “popular”, fiind considerat o adevărată "ameninţare" pentru forţa de muncă. În 1987, Ministerul Japonez al Muncii a publicat primele date statistice referitoare la "karoshi". Ministerul japonez al Muncii acordă anual între 20 şi 60 de despagubiri familiilor victimelor karoshi. (Katsuo Nishiyama si Jeffrey Johnson).

Oscilaţii între o “dependenţă drăguţă” şi slujbe “part- time”

În Statele Unite ale Americii workaholism-ul este privit cu o conotaţie pozitivă, fiind denumit "o dependenţă respectabilă"sau chiar "o dependenţă drăguţă", workaholic-ul fiind răsplătit şi chiar admirat în rândul societăţii. Prin aceasta, workaholism-ul se diferenţiază de celelalte dependenţe, care se încearcă a fi stopate sau sunt chiar interzize prin lege, multe ţări având o legislaţie foarte strictă (în privinţa dependenţei de droguri sau alcool, spre exemplu).
Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, în Europa numărul orelor de muncă este mai redus, printre altele datorită unor legislaţii mai riguroase. Spre exemplu, în state precum Olanda, Belgia, Germania, numărul orelor de muncă s-a redus între anii 1960 şi 1985 cu 20 de procente. De asemenea, numărul orelor de muncă este în scădere şi în Canada, unde s-au mărit concediile şi au luat amploare joburile “part time”.
Cei cu studii, mai afectaţi
Dezvoltările tehnologice au determinat o cultură a vitezei, în care angajatul trebuie să îndeplinească mai multe lucruri în acelaşi timp şi este supraîncărcat cu sarcini, pe care trebuie să le îndeplinească în cel mai scurt timp. Numărul orelor de muncă creşte datorită termenelor-limită foarte exigente. În acelaşi timp, limita între timpul afectat muncii şi cel afectat activităţilor de loisir sau familiei se diminuează.

Studiile efectuate de Gerson (1998), citate de ejobs.ro,  concluzionează că workaholismul este mai prezent în rândul angajaţilor cu studii superioare decât în rândul muncitorilor cu un nivel educaţional mai scăzut. Acest lucru este explicat printr-o mai mare responsabilitate şi un nivel al stresului mai ridicat, pe care le implică un nivel superior în ierarhia organizaţiei.
”Simptomele” workaholismului

Psihologii citaţi de ziare.com ne indică primele semne care ar trebui să ne atragă atenţia că ne îndreptăm spre workaholism:
- Nu puteţi să spuneţi stop la timp atunci când e vorba de muncă;
- Problemele de muncă vă distrag de la relaţiile personale. Atunci când vă lăsaţi baltă prietena şi nu vă mai duceţi la întâlnire doar pentru ca rămâneţi peste program ca să terminaţi rapoarte de scris, poate fi semn de workaholism. Mai mult decât atât, nici nu vă simtiţi foarte deranjat de faptul că aţi lăsat-o să vă aştepte;
- O parte din propria fiinţă e permanent conectată la "vreau să mă întorc la muncă";
- Nu mai apucaţi să mâncaţi, nu mai socializaţi, nu mai dormiţi - toate acestea nu vă deranjează, ci le simţiţi ca pe o satisfacţie.
Trebuie, totuşi, făcută diferenţa între un om care munceşte din greu şi un workaholic.
Un om care munceşte în mod obişnuit din greu, atunci când este la serviciu se gândeşte că se va duce la shopping cu prietenii sau că va ieşi în parc cu copiii. Un workaholic, însă, atunci când e la shopping cu prietenii sau în parc cu copiii, se va gândi non-stop la muncă, subliniază diferenţa psihologii.
Workaholicilor le place întotdeauna să deţină controlul, nu pot să delege şi nu prea sunt interesaţi să fie lucrători de echipă. Sunt perfecţionişti şi vor să treacă totul prin mâna lor. Workaholicii ajung să aibă probleme cu viaţa personală, de fapt munca ajunge să îi acapareze complet.
”Diagnosticarea” dependenţei de muncă
Sunteţi sau nu workaholic? Iată câteva întrebări practice pe care să vi le puneţi, pentru a vă edifica:
- Luaţi de lucru în pat, în weekend sau în vacanţă?
- Este munca activitatea care vă place cel mai mult şi despre care vorbiţi tot timpul?
- Deveniţi nerăbdător cu persoanele care au şi alte priorităţi în afară de muncă?
- Timpul petrecut peste program a afectat relaţia cu familia şi prietenii?
- Vă gândiţi la muncă atunci când conduceţi, înainte să adormiţi sau când vorbiţi cu alţii?
Dacă aţi răspuns cu "da" doar la o întrebare, atunci nu se poate vorbi de workaholism. Însă, dacă aţi răspuns afirmativ la mai mult de trei întrebări, atunci poate fi un semn clar de dependenţă de muncă.
Sfaturi pentru “dezintoxicare”
Exista, însă, şi vindecare, puteţi să vă recăpătaţi prietenii şi familia şi mai ales propria persoană, dacă realizaţi că aveţi o problemă şi sunteţi pregătit să vă schimbaţi. Iată câteva dintre sfaturile pe care vi le oferă psihologii în asemenea situaţie:
- Faceţi-vă timp să vă relaxaţi. De vreme ce workaholicii sunt foarte focusaţi şi orientaţi pe detalii, atunci ar trebui să îşi poată planifica şi timp pentru relaxare;
- Căutaţi mici bucurii în afara muncii, care să vă binedispună şi să vă dea satisfacţie, alta decât munca;
- Învăţaţi să delegaţi. Recunoaşteţi că niciunul dintre noi nu poate să fie productiv la muncă fără ajutorul celorlalţi. Este greu pentru perfecţionişti, dar puteţi începe prin a delega sarcini mici;
- Fiţi încrezător că şi cei cărora le delegaţi pot să le facă la fel de bine;
- Folosiţi-vă la maxim creativitatea şi în afara job-ului. De exemplu, pentru a găsi un hobby;
- Fiţi sensibil la dorinţele familiei şi ale prietenilor;
- Limitaţi numărul de contracte la care lucraţi;
- Fiţi eficient în munca pe care o faceţi.
În eventualitatea în care aţi ajuns la o cotitură şi nu ştiţi ce drum să urmaţi, e bine să mai aveţi în vedere şi că datele statistice au condus la ideea că o persoana nu poate munci mai mult de 12 ore pe zi, timp de şase sau şapte zile pe săptămână, an de an, fără a suferi de tulburări fizice, dar şi psihice.

"Monedele surogat", pe glob

* Diversitatea obiectelor care au precedat moneda (protomonede) sau au înlocuit-o la un anumit moment din istorie (monede- surogat) este foarte mare *

În epoca de piatră orice bucăţică de metal era preţioasă şi utilizată ca protomonedă. Şi uneltele metalice au fost folosite ca mijloc de schimb, la început în forma în care erau, iar mai apoi doar ca miniaturi. Atunci când metalele lipseau, detaliază www.colectionarul-roman.ro, alte obiecte realizate de mâna omului sau din natură jucau rolul de echivalent al mărfurilor în sânul diverselor comunităţi de pe glob. Băştinaşii din Insulele Nicobar foloseau nucile de cocos, cei din Insulele Admiralty-dinţii de câine, triburile siberiene- renii, hitiţii măsurau valoarea unei mărfi în oi, iar tibetanii în unt. În perioada medievală norvegienii foloseau ca monedă codul uscat, în India- migdalele, iar în Guatemala –porumbul. Până recent, principala monedă în stepele kirghize din Rusia erau caii. În alte zone ale globului bovinele, caprele, oile şi cămilele erau şi încă sunt aur curat. Pentru a-şi cumpăra fructe, legume şi cereale, sau pentru a plăti tributul, aztecii foloseau boabele de cafea, care erau ţinute în săculeţi de câte 24.000 de boabe. Chihlimbarul, perlele, scoicile, ouăle, fildeşul, jadul, pielea diverselor animale, porcii, unghii de animale au fost tot „monede”. În continuare, vă prezentăm o parte din cele mai cunoscute „monede – surogat” de pe mapamond.

* Lingourile de sare „amoli”. Pentru populaţiile din zonele deşertice, sarea a fost şi încă este la fel de valoroasă ca aurul, de aceea a fost denumită de o parte din populaţiile africane aur alb. Lingourile „amoli” provin din Etiopia şi au circulat în întreaga Africă până la începutul secolului XX, fiind o veritabilă moneda de schimb. Acestea erau înfăşurate în fâşii de lemn pentru a le proteja. Pe vremuri şi soldaţii romani erau plătiţi în sare. De la cuvântul sare în latină, „sal”, sau mai precis „salrius” vine şi numele răsplatei băneşti pentru munca fiecăruia dintre noi - salariu. În engleza este „salary”, iar în italiană, spaniolă, portugheză - „salario”;

* Tambua –dinţi de balenă (doar de mascul), au fost cel mai valoros mijloc de plată în Fiji, putându-se cumpăra chiar şi o mireasă, cu un număr potrivit de dinţi. De asemenea, aceşti dinţi erau făcuţi cadou la evenimente deosebite din viaţă:  naştere, nuntă, moarte. Cu un dinte de balenă bătrână, bine lustruit, se putea cumpăra o canoe, iar cu un dinte mic câţiva peşti. Un dinte mare putea avea circa 20 cm lungime şi cântărea cam 1 kg;

* Discurile de cuarţ „Sokpe” erau utilizate în perioada precolonială în Togo şi anumite zone din Ghana. Aveau dimensiuni între 3 şi 10 cm în diametru şi o pietricică în mijloc. Se numeau sokpé (sau pietrele tunetului), deoarece în legendele africane se credea că pică din cer atunci când tună;

* Peştişorii din cositor erau mici lingouri din cositor care au circulat în secolul al XVII-lea în zona Sultanatului Perak din Malayesia, renumit pentru rezervele sale de staniu. Cositorul era turnat şi în alte forme: elefanţi, crocodili, broaşte ţestoase, crabi, capre, lăcuste, cocoşi;

* Beţişoarele de bambus „Dai Yong Bi” au circulat în China în a doua jumătate a secolului al XIX -lea. Altă monedă inedită a fost lansată pe piaţă în 1923, în perioada de inflaţie de după primul război mondial, când în orasul Poessneck din Germania au circulat pe post de “monede” tălpi de pantofi de damă sau bărbaţi purtând semnătura oficialilor şi având valori de 25 şi 50 de pfennigi de aur. Revenind la China, şi între cele două războaie mondiale ale secolului trecut au fost puse în circulaţie beţişoare din cupru, os, fildeş sau bambus.  Pe ele erau inscripţionate cu cerneală, sculptate sau pirogravate valoarea nominală, emitentul şi data;

* Deşi nu au fost realizate cu scopul de a înlocui banii, „cărămizile” din ceai presat au circulat ca moneda de schimb  la începutul secolului trecut în anumite părţi din Asia, în zona nordică a Chinei, în Tibet, Mongolia, Siberia, având diverse inscripţii cu caractere chinezeşti. Calupurile de ceai se puteau tăia şi astfel se obţineau „bani” mai mărunţi;

* “Clopoţeii” erau utilizaţi în diverse ceremonii de către triburile africane Ngbandi, care vieţuiesc în zona râului Ubangi, o regiune din Congo de astăzi. Numiţi „cloche”, erau dăruiţi vraciului de către participanţii la ceremonia Ganza. Dar, cu aceşti clopoţei puteai să-ţi faci şi cumpărăturile. Cu 50 de cloche îţi luai o mireasă, iar cu 3 clopoţei cumpărai un bushel de manioc (bushelul este o unitate de măsură a volumului, 1 bushel fiind egal cu 32 de litri). Fiecare clopoţel măsura cam 16 cm în lungime şi au fost utilizaţi până în 1920;

* Brăţările „Manilla” au fost utilizate ca subtitut de bani de-a lungul coastei Guineei din secolul XV şi până în secolul XX.  Erau din bronz şi erau destinate cumpărării de fiinţe vii: vite, sclavi sau mirese;

* „Kissi penny” sunt nişte vergele din fier lungi de 25-40 de cm, rareori ajungând la 60 de cm. Numele le vine de la tribul vest african Kissi (Gizzi, Ghizi, Gitz) care trăia în zona Guineei, Liberia şi Siera Leone. Aceşti bănuţi-vergele au fost cea mai populară formă monetară în perioada 1880-1950, într-un areal care s-a lărgit şi în afara tribului Kissi, ajungând până în Senegal. Vergelele sunt subţiri ca un creion, răsucite şi au unul din capete în forma de T, iar celalalt aplatizat. De obicei circulau în mănunchiuri de câte 20-50 bucăţi. În jurul anului 1900, cu 1000 de kissi penny puteai cumpăra un taur, 1500 de piese era o nevastă, iar 5000 bucăţi un sclav bun de muncă;

Banii Yoruba

Yoruba este  un grup etnic din vestul Africii, zona Nigeriei. Foarte multe obiecte metalice au fost utilizate ca echivalent de valoare/ monedă în tranzacţiile comerciale practicate. Prezentăm mai jos câteva din obiectele utilizate ca „surogat” de bani:

* Pe o formă metalică asemănătoare unui cuţit mai lung erau prinse ordonat mai multe monede aparţinând Africii Britanice, realizându-se astfel „arborele cu bani”. Monedele erau de jumătate de penny sau zecimi de penny din anii 30, 40 sau 50 ai secolului trecut, iar numărul lor pe un „money tree” era variabil (în jur de 50- 70 bucăţi sau chiar mai multe), funcţie de lungimea şi lăţimea formei metalice pe care erau prinse. Avantajul acestui mod de a păstra banii era că atunci când aveai nevoie de o cantitate mai mică de bani, aceştia se putea desprinde din „arbore”;

* O curea din piele purtată la brâu şi pe care erau legate împreună în mod ingenios mai multe inele de alamă constituia pentru populaţia Yoruba un inedit portofel. Când aveau nevoie să cumpere ceva, scoteau inele de alamă de pe curea şi totul era OK;

* Tot ca substitut de monedă, yoruba mai utilizau în tranzacţiile mai mari nişte gonguri din fier de diverse forme, unele asemănătoare cu nişte tălăngi. Tot în tranzacţiile mari erau utilizate şi nişte bare din fier lungi de 30-40 cm.

Alte monede inedite

* În Burkina Faso, populaţia Lobi  utiliza în tranzacţii niste „şerpisori” din fier având lungimi cuprinse între 18 – 50 cm. În Congo se utilizau bare din fier având forma literei U, cu capetele terminate cu discuri, numite Kusu. Aveau lungimi de 30-50cm;

* Bucăţi de argint, fier, cupru şi diverse aliaje având forma de mici canoe au fost utilizate ca monedă pe valea râului Mekong prin secolul XVIII. Cântăreau între 15 şi 90 grame, cu o lungime în jur de 7cm;

* Tical, numite şi „bullet money”- banii-glonţ - au fost principala monedă în Thailanda în secolele XIII-XIX. „Limbile de tigru”, la rândul lor, erau mici lingouri din argint care au circulat ca monede în regiunile din sud - estul Asiei;

* Wampum erau şiraguri de mărgele şlefuite pe care le foloseau indienii americani în realizarea schimburilor comerciale. Coloniştii au adoptat şi ei acest mijloc facil de plată în relaţiile cu băştinaşii. În 1637, statul Massachusetts a declarat că „wampum albe” au curs legal de schimb. Astfel, pe 6 mărgele albe obţineai un penny, dar nu puteai schimba mai mult de un shilling;

* Pieile de animale au fost utilizate ca mijloc de schimb cu predilecţie în Rusia, Siberia, America de Nord,  dar şi în Europa, Africa, Caraibe, America de Sud sau Asia.  

Secretul straniului templu de la Damanhur, păstrat decenii în şir

* La 30 de kilometri de oraşul italian Torino se află oraşul subteran Damanhur, „sediul“ comunităţii damanhuriene *

Locuitorii săi susţin că puternica lor bază socială, spirituală şi economică reprezintă un exemplu demn de urmat de către întreaga omenire. Ei au propria constituţie, propria monedă (credito) şi propria limbă, folosită în ritualuri. Idealul declarat al damanhurienilor îl constituie promovarea libertăţii de exprimare şi circulaţie a ideilor, încurajarea creativităţii şi „îmbunătăţirea sinelui“, văzute ca paşi pe calea evoluţiei superioare a speciei umane. Vastul complex de galerii şi domuri subpământene este cel mai mare din lume şi, până acum câţiva ani, nici unui intrus nu i-a fost permis accesul aici.

Totul a pornit de la o viziune

Grandioasa construcţie este opera unui fost agent de asigurări, inspirat de o viziune pe care o avusese în copilărie. Totul a început în anii '60, cand Oberto Airaudi avea zece ani, vârstă la care a început să-şi amintească toate viziunile pe care le avea cu ceea ce el pretinde a fi viaţa sa anterioară. În acea lume în care trăise vedea temple uimitoare şi o comunitate care trăia într-o existenţă idilică, în care toţi oamenii lucrau împreună pentru binele comun. Cu cât treceau anii, scrie dailymail.co.uk preluat de www.timpultau.ro, cu atât vroia tot mai mult să construiască templele măreţe din viziunea sa.
Oberto, cunoscut mai degrabă drept Falco, după ce şi-a întemeiat o carieră de succes ca agent de asigurări (strângând banii necesari), a început să caute locul perfect pentru grandioasa sa construcţie. În 1977, a ales un deal retras ale cărui stânci i s-au părut suficient de solide încât să susţină structurile pe care le avea în minte. A construit o casă pe acel deal şi s-a mutat acolo împreună cu câţiva prieteni care credeau în viziunile sale. Având la îndemână doar ciocane şi târnăcoape, în august 1978 au început săpăturile pentru a crea templul lui Damanhur, numit astfel după vechiul templu subteran egiptean, numele însemnând “Oraşul Luminii”.
Întrucât nu aveau permisiune să sape în acele locuri, de-a lungul timpului au împărtăşit secretul cu foarte puţini oameni. Au fost recrutaţi voluntari din întreaga lume, lucrând în ture de câte patru ore pe zi, timp de 16 ani, pentru a ridica grandioasa construcţie. N-au  avut la dispoziţie vreun plan sau schiţă, ci doar imaginile din mintea lui Falco. Oamenii din zonă au început să afle ce se întâmplă în acei munţi, însă au păstrat la rândul lor secretul.
Primii paşi ai unei lumi oculte
Scriptele întemeietorilor, citate de descopera.ro, păstrează în memoria lor începuturile straniei construcţii subterane: „Primul târnăcop a lovit stânca într-o noapte caldă de august. Era anul 1978: o stea strălucitoare a străbătut, încet, cerul, lăsând în urma ei un praf auriu, care s-a aşternut pe pământ. Era un semn bun, era momentul prielnic pentru a începe săpăturile în munte, către inima Pământului, pentru a construi un templu cum nu s-a mai construit de mii de ani. Trebuia să fie făcut cu mâinile şi voinţa oamenilor, şi nimeni nu trebuia să ştie de asta“.

Până în 1991, aproape toate cele nouă camere erau terminate, cu uluitoare picturi pe pereţi, mozaicuri, statui, coloane şi cupole poleite cu aur, uşi secrete şi coridoare întortocheate. Zvonurile despre această secretă comunitate şi, mai ales, despre construcţiile lor deveniseră din ce în ce mai dese. Când poliţia a făcut prima cercetare în zonă, nu a putut găsi nimic şi niciunul dintre săteni nu a fost convins să divulge secretul. A doua oară poliţia a cerut comunităţii să arate templele sau vor dinamita toată zona de dealuri. Neavând altă soluţie, Falco a deschis porţile templului. Când poliţia a văzut capodoperele ascunse în acei munţi, i-a lăsat să termine finisarea acestora, dar le-a interzis să mai construiască alte camere.
Povestea umanităţii, underground
Comparat cu legendarul oraş al Atlantidei, Damanhur a fost considerat şi a opta minune a lumii. Templele subterane, nouă la număr, înălţate pe cinci nivele, sunt de o opulenţă care îţi taie respiraţia. Construite în forma unei cărţi tri-dimensionale, spunând povestea umanităţii, sunt legate între ele de sute de kilometri de tunele, toată construcţia ocupând 90.000 de metri pătraţi (pentru a încerca o comparaţie, Big Ben are 4500 de metri pătraţi). "Aceste temple au menirea să reamintească oamenilor că suntem capabili de mult mai multe decât ne închipuim şi că în fiecare dintre noi sălăşluiesc comori ascunse. Trebuie doar să ştim cum să ajungem la ele" spune Falco, întemeietorul lor.
Însă uluitoarele temple nu sunt singura realizare a sa. În decurs de aproape 20 de ani a reuşit să-şi creeze propria comunitate. Astăzi, cei din Damanhur au propria universitate, şcoli, supermarket-uri cu alimente organice, plantaţii de viţă de vie, ferme, patiserii şi case ecologice. Nu venerează vreun lider spiritual, însă templele sunt locuri de meditaţie în grup. S-au deschis filiale în întreaga Italie şi au din ce în ce mai mulţi adepţi.
Simbolistică bogată

Pretutindeni, în temple regăseşti simboluri ce evocă dualitatea existenţei – bărbat-femeie, bine-rău, Soare-Luna. Podelele sunt decorate cu mozaicuri, iar pereţii cu figuri în mărime naturală, reprezentate dansând şi luptându-se. Toate acestea au fost lucrate exclusiv cu mâna, aşa cum au cerut întemeietorii. Fiecare încăpere simbolizează un aspect al existenţei: sala metalelor, unde viciul şi virtutea duc o luptă fără sfârşit, sala pământului, cu uşile sale solară şi selenară, sala oglinzilor şi sala apei, unde pereţii sunt decoraţi cu texte iniţiatice, scrise în limba secretă a comunităţii.
Şerpii aurii care traversează pereţii simbolizează „liniile“ ce străbat Pământul ca un uriaş sistem nervos – idee preluată din teoria meridianelor corpului uman, folosită în acupunctură. „Această comunitate crede în frumuseţea interacţionării creative – ne ocrotim şi ne modelăm reciproc, asemenea pietrelor dintr-un râu“ – spun damanhurienii. Exprimarea convingerilor prin artă cântăreşte la fel de mult ca şi credinţa însăşi.
Călătoriile astrale, la ordinea zilei

La Damanhur, femeile şi bărbaţii sunt parteneri egali şi îşi unesc forţele completându-se reciproc. Damanhurienii au un mod specific în care „se luptă cu forţele malefice“: călătoriile astrale. Nu numai că există cursuri de felul acesta la Universitatea Damanhur, dar există şi o încăpere specială rezervată călătoriilor în timp şi spaţiu. „Am fost în Egiptul antic şi am vorbit cu faraonul – i-am spus să construiască o piramidă la Dendera“, povesteste cu nonsalanta o femeie, citată în traducerea făcută de descopera.ro.

Persoana care deţine cele mai multe dintre secretele comunităţii daman­hu­riene este Oberto Airaudi, fondatorul Damanhurului, pentru care călătoriile astrale au devenit deja rutină. „Răul este în noi şi el trebuie îndepărtat; din ferici­re, stă în puterea noastră s-o facem. Dacă ne vom folosi în mod raţional libertatea, inclusiv pe aceea de a alege, vom evolua spiritual şi, o dată cu noi, o dată cu fiecare individ în parte, şi umanitatea va evolua spiritual“ – spune el.

Poveştile oamenilor care au renunţat la stilul propriu de viaţă şi au venit la Damanhur pentru a duce aici o existenţă spirituală, în comuniune cu natura şi cu legile ei, sunt captivante. Sunt oameni care au vândut tot şi au venit la Damanhur de departe, în speranţa unui nou început. Unii au rămas, alţii s-au întors după o vreme la viaţă „normală“ – cu toţii, însă, au avut parte de o aventură unică.

Parcuri de distracţie neobişnuite

* Chiar şi într-o societate în degringoladă, dorinţa de a face o bucurie celor mici îi îndreaptă în continuare pe semenii noştri spre spaţiile de distracţie *

Iar când vine vorba de cele cu adevărat trăsnite, interesul adulţilor şi copiilor creşte exponenţial.

Zeci de tone de ciocolată

Mulţi copii se visează, noaptea, într-o lume de ciocolată, dar puţini dintre ei ştiu că o astfel de lume chiar există! E sub forma unui Parc de distracţii - World Chocolate Wonderland – ce este situat în China. Parcul, primul de acest gen din lume, a fost inaugurat în ianuarie 2010 şi are drept temă ciocolata - adăpostind 80 tone de ciocolată! 

De la Marele Zid Chinezesc la faimoşii luptători chinezi Terracotta, veţi găsi aici diferite obiecte şi figurine făcute numai din această gustare delicioasă, inclusiv un BMW din ciocolată, haine şi chiar pantofi. Toate exponatele sunt încastrate în sticlă pentru a preveni topirea lor şi pentru a le proteja de poftele dulci ale vizitatorilor.
Creatorii acestui parc s-au gândit să-l înfiinţeze pornind de la ideea vremurilor economice dificile prin care trece China, timpuri în care e de dorit să-i mai îndulcească cineva pe oameni... Tot în parc vă puteţi bucura şi de o prezentare de modă unică, modelele purtând doar haine din ciocolată, visul oricărei femei şi oricărui bărbat...
Plimbări cu excavatoare şi macarale

Cei ce locuiesc în Anglia sau plănuiesc o excursie acolo au la dispoziţie un parc tematic – Diggerland - sinonim cu aventura creată de maşinile de construcţii. Parcul a fost inaugurat în aprilie 2000 şi oferă 19 maşinuţe diferite pentru copii. Toate plimbările au loc cu maşini de construcţie adevărate (excavatoare, macarale, camioane), toate marca JCB, Bobcatul made in UK.

Cu adevărat “cool” e că poţi vedea aceste maşini „dansând”, spectacolul fiind numit „Dancing Diggers”.

Safari lângă autostradă

Puteţi trăi experienţa unui safari autentic într-o mică Africă, întinsă pe o suprafaţă de 200 hectare, unde veţi vedea la numai câţiva paşi peste 1500 specii de animale. Parcul tematic “Seregenti Safari” - cu profil aventură/safari - este în Germania, în apropierea oraşelor Hanovra, Bremen, Dortmund şi Hamburg, pe autostrada A7. Aici vă aşteaptă peste 40 puncte de atracţie, iar de curând vă puteţi petrece noaptea chiar în mijocul acestei adevărate jungle.
”Animal Land” este singura secţiune a parcului care nu poate fi vizitată pe jos. Pe o suprafaţă de 110 hectare trăiesc în libertate peste 1500 specii de animale: girafe, rinoceri, cămile, zebre, antilope, lei, tigri bengalezi, urşi negri americani, babuini, elefanţi, leoparzi, bizoni. Aici se află cel mai mare petting-zoo din Europa, unde puteţi cobori din maşină cu cei mici pentru a hrăni şi a se juca cu animalele.
În “Monkey Land” vizitatorii se pot juca sau observa de aproape diversele specii de maimuţe. Parcul găzduieşte peste 200 de maimuţe din 20 de specii. Din “Leisure Land” se pot întreprinde zboruri cu un miniavion, pentru a avea o panoramă a întregului parc.

Legoland

Parcul de distracţii este situat în Gunzburg, Bavaria (Sudul Germaniei) şi oferă vizitatorilor peste 40 puncte de atracţie, majoritatea imitând construcţiile realizate de copii din piesele popularului joc Lego. În “Miniland” sunt reprezentate în miniatură, din cuburi lego, diverse obiective turistice din Europa (Veneţia, portul din Hamburg, aeroportul din Munchen, Allianz Arena, mori de vânt olandeze). Clădirile sunt realizate pe scara de 1:20, totul în jur fiind animat. Mici creaturi, şi ele realizate din piese lego, vă întâmpină pretutindeni: pe stradă sau în spatele storurilor unei clădiri.

În “Lego X-treme” totul pare mai mare şi mai rapid, trăit la extrem. Puncte de atracţie: Lego Drom (curse cu maşini), Lego Test Track (roller coaster cu camioane realizate din piese lego), Aquazone Wave Racers (bărci ce pot fi conduse pe valuri periculoase), Lego Mindstorms Center (roboţi ce pot fi programaţi pentru a participa apoi la diverse competiţii), Stepping Tones (instrumente muzicale uriaşe care cântă şi vă stropesc cu jeturi de apă).
În “Lego City” veţi descoperi un întreg oraş realizat din piese lego: maşini, avioane, aeroport, port, autostrăzi, blocuri. Puncte de atracţie: Airport (pista de încercare pentru micii piloţi ce se vor putea urca însoţiţi de un copilot în avioane lego), Audi Driving School (şcoala de şoferi pentru copii între 7 şi 13 ani, unde pot obţine şi permis de conducere), Junior Driving School (şcoală de şoferi pentru copii între 3 şi 6 ani), sau Harbour Cruise (curse de bărci).

“Knights’ Kingdom” este un castel cu o uriaşă curte interioară, unde Dragonul de Foc îi conduce pe cei mici într-o incursiune magică în trecut. Copiii, îmbrăcaţi în costume de cavaleri medievali, vor explora interiorul castelului şi căuta comori ascunse, trăi experienţe unice în roller coaster-ul “Fire Dragon”, sau străbate curtea pe cai realizaţi din piese lego.

“Pirate Land”  - întinsă pe o suprafaţă de 5000 metri pătraţi - este cea mai mare secţiune a parcului. Copiii şi părinţii vor putea juca roluri de piraţi sau vor înfrunta periculoşii corsari, trage la ţintă, căţara pe sfori la diverse înălţimi sau încerca impresionantul roller coaster “Pirates School”. 

O lume controlată de extratereştri

Dacă veţi ajunge în “Alien Apex Resort”, veţi vedea extratereştrii pe pământ. Aflat în Roswell, New Mexico (o locaţie cunoscută pentru posibila prăbuşire a unui OZN), parcul de distracţie încearcă să arate oamenilor imaginea lumii controlate de extratereştri. Deşi este încă în construcţie, se ştie că aici veţi găsi cea mai tare plimbare, cea în care sunteţi răpiţi de extratereştri. Tot aici se va afla şi o expoziţie ce va oferi informaţii despre viaţa extraterestră, dar şi un show numit „The Symbiosis”, ce recreează incidentul OZN Roswell din 1947, cu ajutorul muzicii, artificiilor şi efectelor speciale.
Freud redivivus”Love Land” e un parc ce n-a mai apucat să fie inaugurat.  Cei ce cred ca Freud a exagerat la subiectul simboluri sexuale, falice si vaginale, nu ştiu ce se găsea în “Love Land”! Localizat în Cheju Island, Coreea de Sud, parcul se învârtea în jurul unei singure teme: sexul. Deşi iniţial era destinat doar adulţilor, el a fost demolat şi conceput astfel încât să poată fi vizitat de publicul larg. Creatorii parcului au dorit să-i încurajeze astfel pe vizitatori să ducă o viaţă sexuală armonioasă. Aici se gasesc statui uriaşe cu penisuri şi vaginuri, dar şi statui în diferite poziţii sexuale. Deşi parcul era gata şi trebuia să fie inaugurat în octombrie 2009, guvernul l-a considerat prea deschis vizavi de latura sexuală, motiv pentru care l-a interzis.

Femei – explorator la Polul Nord

* Două românce au ajuns la Pol, la un interval de un secol – distanţă *

Se crede şi, în majoritatea timpului aşa şi e, că tot curajul din lume, precum şi spiritul de aventură, sunt apanajul bărbaţilor. Din când în când, din păcate extrem de rar, femeile aleg să contrazică asocierea ce încă se perpetuează - cu statul la cratiţă - şi sunt protagonistele unor evenimente cu totul aparte.  

O astfel de eroină s-a născut în România în secolul XIX. Din portretul creionat în “Dicţionarul personalităţilor feminine din România” (apărut la Editura “Meronia”, autori George Marcu şi Rodica Ilinca), aflăm detalii surprinzătoare despre viaţa Smarandei Gheorghiu (Maica Smara), născută în 1857, la Târgovişte. A fost mai întâi institutoare la Sinaia, Ploieşti şi Bucureşti, având, în paralel, o importantă activitate publicistică. Debutează editorial, în 1888, cu volumul de poezii «Din pana suferinţei» şi continuă cu romane, nuvele, proză satirică şi socială, piese de teatru, schiţe umoristice sau memorii de călătorie. «Inteligenţa femeii», apărută în 1896, a marcat începuturile mişcării feministe în România.

A susţinut o conferinţă la Ateneu cu ocazia donării bustului din bronz al iubitei lui Eminescu, fiind prima dată când o femeie vorbea de la tribuna acestei instituţii. A fost invitată la mai multe congrese internaţionale, printre care Congresul "Orientaliştilor" (1889) şi Congresul "Păcii Universale" (1900), ţinut la Paris, unde "Maica Smara", cum au numit-o Mihai Eminescu şi Veronica Micle, s-a prezentat cu tricolorul românesc şi cu adeziuni de la 300 de femei, vizând anumite drepturi. Aici, printr-un discurs, a propus o soluţie care să ducă la înlăturarea războaielor: "Pentru abolirea războiului trebuie o schimbare completă a legilor, a obiceiurilor, a faptelor, astfel ca rasa umană să fie regenerată. Pentru aceasta, omenirea are nevoie de educaţiune specială, aşa ca orice popor să ajungă a-şi revendica drepturile sale pe alte căi decât pe acelea ale răzbunării…". Cu această ocazie a fost aleasă vicepreşedinte al Alianţei Universale a Femeilor pentru Pace.

Expediţie – subiect de roman

După pierderea celui de-al doilea soţ, căpitanul Petre Gheorghiu, Smaranda va face, în 1902, o călătorie spre Polul Nord, ajungând la Capul Nord, în Insula Mageroy. Ea a urmat traseul Sinaia, Budapesta, Viena, Praga, Berlin, Copenhaga, Stockholm, Hammerfest, Tromsø şi apoi spre Christiania (Oslo) şi Hamar, unde l-a vizitat pe Henrik Ibsen. Expediţia care a produs o mare uimire în România, a fost prezentată în cartea “O româncă spre Polul Nord”, publicată în 1932. Descendenta fabulistului Grigore Alexandrescu a mai fost şi fondatoarea "şcolii în aer liber" în România, cea care a modernizat concepţia despre instrucţie şi educaţie, a restaurat monumente istorice, a ridicat şcoli, biblioteci, cămine culturale, statui, busturi şi însemne memoriale în toată ţara. Un bust al său a fost amplasat în Târgovişte, iar un altul în grădina Cişmigiu, pe soclul acestuia din urmă fiind gravate cuvintele: "Maica Smara Educatoare a poporului, scriitoare, 1857-1944".

Drumeţii, din copilărie

Înspre timpurile noastre, o altă femeie, Uca Marinescu, şi-a făcut o obişnuinţă din depăşirea limitelor. Originară din Gheorghieni, absolventă a Institutului de Educaţie Fizică şi Sport, Uca a făcut drumeţii de când se ştie. Copilă fiind, îşi însoţea tatăl la vânătoare. Mai târziu a urcat pe munte, a fost în expediţii prin ţară – niciodată mai lungi de o săptămână - două, ca să nu i se simtă lipsa acasă. “Primele expediţii au fost în ţară. Am încercat să cunosc tot ce înseamnă munte, natură, istorie a ţării şi să-i cunosc pe oamenii acestei ţări”, scrie Revista „Avantaje”, într-un interviu preluat pe www.ucamarinescu.ro

După moartea soţului, a simţit nevoia să fugă, să se rupă de amintiri. Şi-a schimbat locuinţa, dar degeaba. “Am fugit departe, în lume, ca să-mi umplu sufletul cu altceva. Au fost doi-trei ani mai grei, dar acum sunt puternică”, spune ea. “M-am născut cu această chemare pentru natură, pentru cunoaştere. Niciodată nu m-am oprit, am vrut să merg mai departe, să aflu mai mult. Sunt mereu în căutare: a omului, a prieteniei, a existenţei. Tot timpul ai posibilitatea să mergi pe drumul cunoaşterii, iar spiritul curiozităţii nu trebuie să dispară cu vârsta”.

De fapt, scrie avantaje.ro, Uca învaţă şi înainte de a pleca în expediţie, pentru că citeşte toate cărţile dedicate zonei unde va merge. Din punct de vedere fizic, se pregăteşte astfel: pleacă pe munte o dată pe săptămână (iarna – ca să schieze, vara – pentru ascensiuni), iar în Bucureşti are un traseu de alergare de vreo jumătate de oră, plus un set de exerciţii de gimnastică.

Cea mai neplăcută latură a pregătirii unei expediţii este cea financiară. “Adunarea fondurilor reprezintă o expediţie în sine, una neplăcută însă, umilitoare chiar. Sunt ardeleancă şi nu-mi place să rog. Îmi expun cererea, după care las la latitudinea celor cu care discut necesitatea acordării unor fonduri”.

Expediţii, cât pentru nouă vieţi 

 - 1990 – Uca Marinescu străbate China şi ajunge până în Tibet;

- 1991 - 1996 - Călătoreşte în India, Nepal şi Sikkim, descoperă profunzimea filozofiei şi istoriei acestui spaţiu mistic. Vizitează şi ţări ale Europei;

- 1996 - Traversează Canada de la est la vest şi ajunge până în regiunea Yukon la Oceanul Arctic, în ultimele aşezări de eschimoşi;

- 1996 – Efectuează, menţionează www.ziuaveche.ro, trasee în Alpi, Pirinei, Munţii Scoţiei şi Munţii Caucaz;

- 1997 - 1998 - Parcurge drumul străbătut de expediţia Belgica, pentru a comemora "Centenarul Belgica", expediţie în care omul de ştiinţă Emil Racoviţă a participat acum un secol, traversând Patagonia şi Ţara de Foc în Antarctica. La întoarcere, Uca Marinescu a străbătut locuri ce stau mărturie pentru existenţa unor vechi civilizaţii: Inca - Chile, Bolivia, Peru şi Ecuador. Cu această ocazie îşi realizează visul de a ajunge în Insula Paştelui;

- 1999 - traversează singură Africa de la sud la nord, străbate 11 ţări (Africa de Sud, Namibia, Botswana, Malawi, Zimbabwe, Tanzania, Kenia, Sudan, Etiopia, Egipt, Tunisia) şi descoperă unicitatea "leagănului civilizaţiei";

- 2000 - Parcurge vechile drumuri maritime europene în căutarea vikingilor. Explorează peninsula Kola, tărâmul Mării Barentz, Arhipelagul Svalbard cu al său Longyearbyen, Ny Alesund, Barensburg şi insula Moffe. Pe drumul de întoarcere ajunge în fiordul Magdalena, iar apoi îşi continuă drumul în căutarea vikingilor prin fiordurile Norvegiei. Traversând oceanul, Uca Marinescu se opreşte în Insulele Shetland şi Feroe;

- 2000 – Primeşte din partea preşedintelui României Diploma de excelenţă şi este decorată cu Ordinul naţional „pentru merit” in grad de Cavaler.

 De la un Pol... la altul

- La 28 aprilie 2001, orele 13:40, Uca Marinescu ajunge la Polul Nord pe schiuri. Pentru a reuşi, a fost nevoie să străbată 96 km pe schiuri, vreme de 13 zile, plecând din Siberia. Această expediţie internaţională a fost compusă din 11 membri. Punându-şi la încercare propriile limite, Uca Marinescu reuşeşte să fie astfel prima româncă şi singura femeie din grup care obţine acest rezultat de excepţie;

- 2001 – Sfârşitul anului şi Ajunul Crăciunului, 24 decembrie orele 14.00, o găsesc la Polul Sud, după 11 zile şi 120 de kilometri de mers pe schiuri la -40º Celsius şi viscol. Uca Marinescu este primul român, cea de-a treia femeie din lume şi prima ca vârstă care ajunge la Polul Nord şi Polul Sud pe schiuri; 

- 2002 – Este recompensată de preşedintele României cu decoraţia Ordinul naţional „Pentru merit” în grad de ofiţer;

- Escaladează în premieră românească în masivul Altai - Tavang Bogd vârfuri de peste 4000 de metri, acoperite de gheţari veşnici.

Uca Marinescu este membră a Societăţii Române de Geografie, colaborator al Institutului de Cercetări Antropologice al Academiei Române şi colaborator al Muzeului de Ştiinţele Naturii "Grigore Antipa". De asemenea, este membră a Asociaţiei Americane de Geografie.