Strania lume a piramidelor neştiute

*Despre piramidele egiptene ori cele mayaşe au curs râuri de cerneală, numai că ele nu sunt “singure pe lume” *

O structură bizară a fost descoperită în Visoko, Bosnia. Colina de formă piramidală s-a dovedit a fi o mană cerească pentru localnici, ea transformându-se rapid într-o atracţie turistică. Totul a început în 2005, scrie www.revistamagazin.ro, când Osmaganil, un om de afaceri bosniac din SUA, a afirmat în faţa presei că această colină ascunde o adevărată piramidă acoperită de vegetaţie.

Înaltă de 213 metri, ar detrona Piramida “Kheops”, care nu depăşeşte 137 de metri. Afaceristul a pus la dispoziţie fotografii luate din aer. Realizate dintr-un anumit unghi, imaginile prezintă faţete triunghiulare care amintesc de cele ale unei piramide. Se disting, de asemenea, două sau trei coline piramidale mai mici. La faţa locului, omul de afaceri a prezentat o altă descoperire făcută de el însuşi: 3 pietre sferice, ca şi cum ar fi fost fasonate de mâna omului, şi o serie de tuneluri. Echipa sa de experţi a apreciat vechimea ansamblului: 12.000 de ani!

În octombrie 2005, când Osmaganil anunţa triumfal descoperirea sa în media, arheologii din lumea întreagă s-au grăbit să ajungă la faţa locului pentru a „demonta” edificiul omului de afaceri. Au fost inspectate tunelurile care s-au dovedit a fi galerii ale unei mine exploatate în Evul Mediu. Deloc descurajat de eventuale „avize” negative din partea comunităţii arheologice, Osmaganil a început să investească în crearea unui imens parc arheologic în jurul sitului. Cu concursul municipalităţii, care a investit în hoteluri pentru turişti.

Sit arheologic vechi de cinci  milenii

La 500 km sud-vest de insula Okinawa, la doar 25 metri adâncime, se află una dintre cele mai fascinante piramide din lume. A fost descoperită în 1986 de scufundatori, cu totul întâmplător. O construcţie piramidală aplatizată de aproximativ 20 metri înălţime, compusă din platforme suprapuse. Pe faţada dinspre sud se profilau trepte imense, unele de câţiva metri înălţime, tăiate parcă cu ferăstrăul.

O surpriză emoţionantă a constituit-o o sculptură totemică, din care se mai vedeau ochii şi gura. S-a emis ipoteza că Situl “Yonaguni”, după numele insulei apropiate, ar putea fi ultimul vestigiu al unei civilizaţii înfloritoare, înghiţită de ape, precum mitica Atlantida. Altă ipoteză “de lucru” ar fi aceea a unor formaţiuni geologice naturale.
În 2007 s-au datat coralii din preajmă. Concluzia? Situl s-a scufundat în urmă cu 5.000 de ani. A revenit însă la suprafaţă în urmă cu 2.000 de ani, după care a fost din nou înghiţit de ape. Cutremurele de pământ ar putea fi o explicaţie a acestui fenomen de „du-te, vino”.

Altă piramidă, marca…Atlantida

Înafara construcţiei din largul Insulei Okinawa, mai există o surprinzătoare "piramidă de cristal" din zona Bahamas, şi ea aflată sub apă. Descoperită în 1970 de dr. Ray Brown, un fitoterapeut din Arizona, care făcea scufundări lângă insula Bari, structura părea înconjurată de o lumină verde-albăstruie, ceea ce a trimis cu gândul la pereţi reflectorizanţi. Brown a fost uimit de suprafaţa perfect plană a blocurilor de piatră, ce nu lăsau să se vadă îmbinările dintre ele. Strecurându-se printr-un culoar îngust, el a pătruns într-o cameră dreptunghiulară lipsită total de alge şi de corali crescuţi pe ziduri, aşa cum ar fi fost normal. Culmea, titrează independent-al.ro, e că încăperea era suficient luminată, fără vreo sursă vizibilă. Brown a găsit o sferă de cristal pe care a luat-o cu el şi pe care avea s-o expună abia peste 5 ani, temându-se să nu-i fie confiscată de autorităţi. Curioşii care au ajuns în vecinătatea sferei susţin că au simţit o briză sau adiere, au auzit voci sau au avut senzaţii stranii şi furnicături, iar cei intraţi în transă pretind că au văzut trei piramide în globul de cristal. De aici şi ipoteza că piramida descoperită de Brown ar fi făcut parte din Atlantida, continent misterios, ai cărui locuitori erau maeştri în folosirea energiei din şi prin cristale.

 Piramida din lac

“Pyramid Lake” a fost “botezată” de exploratorul John C. Fremont, care a descoperit lacul în ianurie 1844, venind dinspre partea de est, de unde forma de piramidă a stâncii din lac este mult mai proeminentă. Ciudata structură se regăseşte, scrie members.virtualtourist.com, între graniţele rezervaţiei indiene, “Pyramid Lake”.
Descoperire prin intermediul satelitului

Cercetătorii au descoperit acum doi ani, cu ajutorul unei tehnologii care foloseşte imagini preluate din satelit, o nouă piramidă în Peru, ascunsă în pădure printre pietre şi pământ. Aceasta a fost descoperită prin analiza imaginilor captate de satelitul Quickbird, folosit pentru a scana solul peruan, informează Discovery Channel.
Descoperirea nu i-a mirat pe cercetători, întrucât ei bănuiesc că peste 40 de movile din zona Cahuaci conţin ruine ale unor clădiri importante. Cahuaci este situl cel mai cunoscut al civilizaţiei antice Nazca, dispărută în momentul în care incaşii au început să domine Anzii.

“Pădurea” de piramide

Formaţiunile bizare cunoscute sub numele de piramide de pământ se găsesc în apropierea satului Ritten, din regiunea Tirolul de Sud. Cu toate că se numesc în mod generic "piramide", formaţiunile sunt mai degrabă coloane sub formă de stalagmită, mai groase la bază şi mai subţiri spre vârf, cu câte-o piatră în echilibru precar chiar în capăt.
Complexul de piramide este cea mai interesantă trăsătură a platoului Ritten şi constituie o ciudăţenie geologică. Bizarele conuri datează din partea finală a epocii de gheaţă, când un gheţar a adunat o masă de depuneri argiloase în valea râului Eisack.

Evoluţia speciei umane şi-a încetinit ritmul

* Oamenii de ştiinţă sunt rezervaţi atunci când fac predicţii în domeniu, ei vorbind mai degrabă de o stagnare *

Timp de secole, scriitorii au încercat să prezică viitorul speciei umane. Unii au spus că omul va evolua într-un supra-om, alţii au prezis că omul va deveni un spiriduş viclean incapabil de altceva decât privitul la televizor. Potrivit unui studiu britanic publicat în dailymail.co.uk şi citat de Mediafax, experţii în genetică sunt de părere că ambele ipoteze sunt false, deoarece evoluţia umană a atins un nivel de stagnare. Profesorul Steve Jones, de la University College din Londra, spune că factorii care au determinat evoluţia speciei umane, precum selecţia naturală şi mutaţiile genetice, nu mai joacă un rol important în viaţa omului. Oamenii care vor exista peste un milion de ani, dacă umanitatea va supravieţui până atunci, vor semăna cu omul modern din prezent.

Evoluţia ne-a adus probleme de sănătate

Mersul biped este printre cele mai timpurii caracteristici evolutive ale oamenilor. În poziţie verticală, ei puteau alerga şi căuta hrană pe distanţe mai lungi şi puteau avea un câmp vizual mai mare, ceea ce-i ajuta să vâneze mai bine. Odată cu schimbarea centrului de greutate al corpului, scheletul şi-a modificat radical structura. Însă coloana vertebrală şi membrele nu şi-au încheiat nici până astăzi procesul de adaptare la poziţia verticală, şi aceasta pentru că ea este o trăsătură dobândită recent, dacă ne raportăm la vârsta speciei umane. Ca dovadă că aceste segmente ale scheletului nu sunt încă pe deplin adaptate noilor cerinţe stau uzurile articulare ce definesc artroza.

Forţa musculară s-a diminuat

Omul primitiv a fost vânător-culegător, iar muşchii puternici şi bine dezvoltaţi erau o condiţie esenţială pentru supravieţuire. Treptat, pe măsură ce agricultura a devenit principala metodă de a obţine hrana, forţa musculară s-a redus. Epoca modernă a venit şi ea cu un nou stil de viaţă, dominat de lipsa de activitate fizică.  Antropologii au calculat că femeile care trăiau în epoca primitivă aveau o forţă musculară cu 10% mai mare decât au bărbaţii din epoca modernă. Dacă acest ritm de diminuare a forţei musculare se va menţine, am putea ajunge la atrofie musculară.

Adaptare dificilă la noua hrană

Modificarea obiceiurilor alimentare, cum a fost trecerea de la regimul fructivor la cel omnivor, în Paleolitic, a fost un factor determinant în evoluţia umanităţii. Organismul, scrie “Adevărul”,  s-a adaptat rapid şi a produs mutaţii ale enzimelor, pentru a le face capabile să metabolizeze carnea. De atunci şi până acum, metabolismul nu s-a mai modificat, dar comportamentul alimentar, da. Am trecut de la o dietă mai solidă la una bazată pe alimente moi, gătite, am creat alimentele procesate, iar sistemul nostru digestiv nu a ţinut pasul cu aceste schimbări. O explicaţie oferită de specialişti este aceea că ne-am schimbat obiceiurile alimentare într-un timp foarte scurt, iar organismul nu se putea adapta atât de repede. Corpul nu a reuşit să contracareze efectele nocive ale aditivilor alimentari şi nici să gestioneze eficient surplusul de calorii adus de alimentaţia modernă.

Odată cu trecerea de la consumul de alimente crude la cele preparate, caninii, premolarii şi molarii s-au redus în dimensiuni. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oasele maxilare, iar muşchii masticatori şi-au pierdut din forţă, pentru că nu am mai avut nevoie de o energie prea mare pentru a sfărâma alimentele cu dinţii. 

Creierul nu mai are “spaţiu” să se dezvolte

Suntem specia cu cel mai mare creier raportat la dimensiunea organismului. În plus, creierul uman atinge un nivel de complexitate care nu se mai întâlneşte la alte specii. În urmă cu 3-4 milioane de ani, creierul familiei de primate din care făcea parte omul ocupa circa 400 ml, pentru ca, până în urmă cu aproximativ 3.000 de ani, să ajungă la un volum de 1.400 ml, care se păstrează şi în prezent. Creşterea anatomică în dimensiuni a creierului a fost limitată de cutia craniană şi de necesitatea păstrării unui echilibru proporţional faţă de dimensiunea corpului. În consecinţă, creierul a trebuit să îşi crească eficienţa de procesare a informaţiei prin realizarea inteligentă a conexiunilor dintre diferitele structuri cerebrale. Cu alte cuvinte, sunt eliminate conexiunile redundante, iar legăturile stabilite între diferiţii centri nervoşi sunt adaptate în permanenţă nevoii informaţionale. Acest concept este numit de specialişti plasticitate cerebrală şi reflectă capacitatea de adaptabilitate fantastică a creierului.

Riscăm suprasolicitarea intelectuală

Structura şi dimensiunea creierului nu s-au mai modificat în ultimele câteva sute de ani. S-a schimbat însă modul în care se fac conexiunile la nivel cerebral. Şi vor continua să se modifice semnificativ, din nevoia de adaptare la explozia informaţională a societăţii de astăzi. Dar informaţia poate fi deopotrivă sursă de evoluţie şi de eşec, pentru că supraexpunerea informaţională poate afecta creierul.

Fertilitatea, în pericol

Cercetătorii israelieni au descoperit că organismul bărbaţilor şi cel al femei­lor se modifică pentru a le creşte şansele de reproducere. Femeile şi-au dezvoltat în timp un sistem evoluat de apărare, pentru a forţa spermatozoizii să devină mai competitivi în lupta de fecundare a ovulului. Astfel, în momentul în care primul spermatozoid fecundează ovulul, organismul femeii creează o barieră biochimică pentru a împiedica ceilalţi spermatozoizi să pătrundă. Organismul bărbaţilor a ţinut şi el pasul cu aceste schimbări şi a reuşit să producă spermatozoizi mai puternici şi mai rapizi. Însă uneori ei sunt atât de puternici, încât pot distruge ovulul şi, implicit, şansele de a concepe un copil. Aceasta explică, cel puţin parţial, de ce rata de infertilitate este atât de mare în prezent şi continuă să crească. Dacă modificările s-ar produce simultan, nu ar mai exista această problemă.

Tehnologiile medicale cresc longevitatea

Un studiu publicat în revista medicală „Lancet” susţine că peste jumătate din copiii care se nasc la ora actuală în ţările dezvoltate vor atinge vârsta de 100 de ani. Mai mult, aceştia vor avea de înfruntat mai puţine boli la bătrâneţe. Cercetătorii danezi au calculat că, în decursul secolului al XX-lea, speranţa de viaţă a crescut în Europa Occidentală, SUA şi în Australia cu nu mai puţin de 30 de ani. Japonia, Spania şi Italia sunt în topul celor mai longevive naţii.

O teorie evoluţionistă susţine că rasa umană va ajunge la apogeul evoluţiei sale în jurul anului 3.000, timp în care capacitatea oamenilor de a rezista în faţa bolilor va fi mult mai redusă. Cu toate acestea, speranţa de viaţă nu va fi afectată, deoarece tehnologiile medicale foarte performante ne vor veni în ajutor, cred specialiştii. Cercetătorii încearcă în prezent să modifice structura ADN-ului uman pentru a ne prelungi speranţa de viaţă. Tot genetica este cea care face deja posibilă înlocuirea selecţiei naturale cu cea artificială. În marile clinici din lume, viitorii părinţi pot recurge la testarea embrionilor pentru anumite boli genetice şi la eliminarea celor cu defecte. Se estimează că, în curând, vom ajunge să trăim atât cât suntem programaţi genetic, adică în jur de 125 de ani.

Femeile vor fi mai scunde şi mai plinuţe

Specialiştii în evoluţionism ai Universităţii Yale susţin că femeile corpolente, mai mici de înălţime, cu o tensiune arterială scăzută şi cu un nivel normal al colesterolului au mai mulţi copii decât cele slabe şi cu probleme de sănătate, acestea din urmă având mai puţine ovulaţii. Pe baza acestei descoperiri, ei au calculat că, dacă această tendinţă se va menţine, peste zece generaţii, femeile vor fi, în medie, cu doi centimetri mai scunde decât cele de astăzi, vor avea cu un kilogram mai mult, vor aduce pe lume primul copil la o vârstă medie cu cinci luni mai mică decât în prezent şi vor intra la menopauză cu un an mai târziu.

Viaţa la mare altitudine

Foto: www.realitatea.net

* Atunci când trăieşti la şes sau în Obcinile bucovinene, nici nu-ţi poţi imagina cum e să-ţi duci existenţa la mii de metri altitudine *

Sunt suficiente câteva zile de ger pentru ca să intrăm în panică, să avem impresia că nicio haină nu e suficient de groasă pentru a ieşi din casă şi că nu mai putem respira după câţiva metri în aer liber. Cu certitudine, nepalezii care urcă frecvent pe culmile din Himalaya s-ar amuza pe-ndelete dacă ne-ar sesiza fricile. Pentru ei, turismul montan şi ascensiunile la mare altitudine reprezintă una dintre principalele surse de venit, o adevărată industrie al cărei produs sunt miile de occidentali neexperimentaţi dar amatori de drumeţii la peste 4000 de metri.

Cei mai mulţi turişti care urcă în Himalaya, scrie dw-world.de, duc în spate doar un rucsac uşor şi asta pentru că porterii sunt cei încărcaţi cu zecile de kilograme ale bagajelor occidentalilor. După şerpaşi, care sunt cei mai bine plătiţi, porterii care lucrează pentru turişti sunt printre cei norocoşi, fiind plătiţi cu aproximativ 4 euro pe zi, spre deosebire de cei care transportă mărfuri între satele nepaleze. Pentru aceştia, o zi de muncă echivalează cu 2 euro, iar greutatea medie a încărcăturii variază între 40 şi 60 de kilograme. Beneficiind de un echipament precar, porterii ajung la înălţimi de peste 5000 de metri în şlapi sau în tenişi, dar rezistenţa lor fizică este uimitoare. Un porter ajunge să transporte chiar şi 95% din greutatea sa corporală, cercetătorii descoperind că secretul acestor performanţe incredibile este legat atât de modificări specifice la nivel molecular, cât mai ales de stilul de mers adoptat de aceşti oameni. Pe abruptele pante himalayene un porter alocă mai mult timp odihnei decât mersului, reuşind totuşi să se deplaseze cu o viteză de invidiat. În plus, felul în care încărcătura este distribuită s-a dovedit a fi extrem de eficient: bagajele sunt introduse într-un coş supradimensionat, numit doko, care este purtat în spate şi este legat cu o bandă lată şi lungă ancorată de fruntea porterului, locul unde este distribuită cea mai mare parte a greutăţii.

Oamenii, mai ieftini decât asinii sau iacii

Porterii şi şerpaşii sunt vestiţi nu doar pentru performanţele lor fizice dar şi pentru onestitatea şi religiozitatea lor, constată Vlad Mixich în reportajul publicat pe Deutsche Welle. Faptul că un porter nu poate trişa la un joc de cărţi este un lucru testat deja de mulţi turişti. Însă dincolo de aceste uimiri occidentale se află un stil de viaţă dificil şi o sărăcie extremă, care îi obligă pe aceşti oameni să practice una dintre cele mai dure meserii din lume. Cărările din Himalaya sunt pline de asini sau iaci folosiţi tot pentru transport. Dar, atâta vreme cât închirierea unui astfel de animal este de trei ori mai scumpă decât a unui porter, cântecele cărăuşilor cerului vor continua să răsune în Himalaya.

Ţăranul nepalez seamănă cu ţăranul român

Concluzia îi aparţine ardeleanului Ovidiu Bojor şi se regăseşte într-un interviu publicat în “Observatorul”, în Canada. Expert al Naţiunilor Unite pentru programele de dezvoltare industrială, doctorul-farmacist Ovidiu Bojor a participat la numeroase misiuni în Asia (India, Tibet, Nepal), de unde s-a întors cu o descoperire ce-ar fi putut să-i aducă Premiul Nobel. În cursul expediţiilor, el a observat că în zonele de munte oamenii nu suferă de diabet. Urmărindu-le alimentaţia curentă, a remarcat consumul de castravete asiatic, un soi amar, după care simţeau imediat nevoia de zahăr. Astfel, Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetală, extrasă din castravetele amar.

Studiind, în detaliu, alimentaţia locuitorilor din zonele înalte, spre 4.500 m, unde sunt aşezate ultimele sate, venerabilul cercetător mai susţine că:  "Ţăranul de munte nepalez este la fel ca ţăranul român. Aceeaşi mentalitate, onestitate; până şi îmbrăcămintea lui e la fel (cioareci şi cămaşă peste cioareci). Îl deosebeşte, poate, efortul mare de a-şi câştiga existenţa în condiţii extreme. Are pământ arabil puţin, dar foloseşte inteligent irigaţia gravitaţională încă din secolul al XII-lea. Are pământ sărac, dar îl îngraşă cu compost. Şerpaşii, oamenii înălţimilor, mănâncă un fel de mămăligă dacică (dhindo), din hrişcă şi mei, cu valoare nutritivă mare. Mâncarea naţională nepaleză este "Dahl Bhat", consumată de regulă dimineaţa şi seara. Se compune din orez alb fiert (Bhat), supă de linte (Dahl), legume şi curry (tarakari). Nepalezii mănâncă cu mâna, mai precis, doar cu mâna dreaptă. Pun un pic de linte pe orez, adaugă legumele, picură puţină zeamă şi duc la gură fiecare porţie, cu degetul arătător în chip de furculiţă sau… lingură(?)… Legumele diferă de la o regiune la alta (cartofi, varză etc.). Supa de linte e, în general, din ce în ce mai concentrată cu cât urcăm în altitudine. Orezul stă la baza alimentaţiei în câmpie şi în regiunile relativ joase, unde poate fi transportat la un preţ rezonabil. La altitudine înaltă, orezul e înlocuit cu alte cereale, în special cu porumb. Reţetele tibetane sunt foarte populare în Nepal. Se pot mânca peste tot un fel de ravioli la aburi umplute cu legume şi, foarte rar, cu carne. Sunt servite cu sos chilli, dar există şi varianta prăjită, considerată mai sofisticată şi care poartă numele Kathay. În Nepal există mai multe feluri de pâine, şi toate au formă rotundă. Pe lângă pâinea de grâu, se mănâncă destul de frecvent cea de porumb, uşor îndulcită. “90% din alimentaţia nepalezilor e lacto-ovo-vegetariană. Poate că acesta este şi secretul longevităţii lor”, consideră profesorul octogenar.

Călătorie în îndepărtatul Tibet

Pe piscurile din Himalaya poţi ajunge şi dinspre China, din Tibet. Podişul Tibetan, descris de descopera.ro, este arid şi, cu cât te apropii de partea centrală a ţării, peisajul devine straniu, aproape nepământean: munţi care se erodează cu repeziciune, torente de pietre şi aluviuni care se rostogolesc cu tunet la vale, morene de gheţari ce se topesc incredibil de repede, forturi care, pe vremuri, controlau comerţul şi aveau armate de pază, sate cu case din cărămidă şi chirpici, ale căror porţi de lemn sunt neobişnuit de frumos sculptate şi colorate.

Un munte care creşte

Vârful Everest, care în 1953 era de 8.848 de metri, are acum 8.850 şi a fost escaladat de cele mai multe ori de către alpiniştii din Nepal. Un nepalez a înregistrat timpul-record de urcare până în vârf - 17 ore; tot un nepalez deţine recordul la numărul de ascensiuni: 11; şi iarăşi un nepalez, în vârstă de 16 ani, este campion la ascensiuni solitare. La mai bine de 5000 de metri altitudine, trecătorile marcate cu steaguri pentru rugăciune par de-a dreptul mistice. Mai jos, în văi ocrotite, casele grupate strâns şi înconjurate de ziduri oglindesc viaţa tibetană de zi cu zi. Dependenţa de natură îi face pe localnici puternici şi viteji: datorită îndemânării şi tenacităţii lor, terenurile aride au devenit mici ogoare şi grădini. Peste tot vezi turme de capre şi de vite păzite de pastori însoţiţi de măgari sălbatici, în timp ce caii pasc liberi. Animalul care s-a adaptat cel mai bine aici este iacul. La peste 4.000 de metri înălţime, unde pasc, iacii par nişte pete mari şi negre agăţate de stânci. Tibetanii folosesc toate produsele iacului: laptele şi derivatele acestuia pentru mâncare, lâna pentru îmbrăcăminte, pielea pentru confecţionarea de ambarcaţiuni, seul pentru fabricat lumânări şi pentru întreţinerea flăcării în lămpile de ceremonial, oasele pentru sculptat. Tibetanii sunt, conform descopera.ro, cel mai religios popor din lume. Localnicii se roagă ţinând în mâna dreaptă şiraguri de mărgele sau învârtind roţile de rugăciune pentru a alunga duhurile rele şi pentru a cere o reîncarnare mai bună. Crengi de ienupăr ard în case, în temple, în locuri publice, creând o atmosferă spirituală optimă. Când greşesc, tibetanii înalţă rugăciuni de iertare, fac penitenţe sub formă de plecăciuni (uneori toată ziua), sau donează relicve. 

Tradiţiile de nuntă, între fast, bizarerie şi exotism

* Multe dintre obiceiuri ţin deja de istoria unor popoare, motiv pentru care se şi perpetuează în timpurile moderne *

Fiecare nuntă, chiar şi în aceeaşi ţară, e unică şi e după “chipul şi asemănarea” celor care o organizează. Asemănările ţin de religia mirilor şi a nuntaşilor, de tradiţiile locului, ele fiind rezonante şi cu zona geografică unde prinde viaţă evenimentul. Site-ul www.grace.ro evidenţiază o sumă de tradiţii ce se respectă la nuntă, pe diverse meridiane:

* Nunţile musulmane durează, în general, între trei şi şapte zile. În Maroc petrecerea de nuntă durează de cele mai multe ori şapte zile, iar în prima zi a nunţii mireasa trebuie să urmeze un ritual de purificare printr-o baie în lapte. Mai apoi mâinile şi picioarele îi sunt vopsite (Beberiska), în zilele noastre ele îşi ung palmele cu henna. În timpul petrecerii de nuntă mireasa îşi schimbă vestimentaţia de mai multe ori, ca să arate invitaţilor că are destule ţinute. Nu există o rochie de mireasă anume, ţinuta este în culori puternice, iar hainele sunt din materiale fine şi scumpe, mătăsuri voaluri etc;

* În Franţa mirii obişnuiesc să bea dintr-un pahar cu două mânere şi de cele mai multe ori acest pahar este oferit din generaţie în generaţie, având o deosebită valoare sentimentală;

* În Polonia există un obicei interesant şi anume acela prin care dansul miresei este cumpărat. Invitaţii prind în rochia miresei bani pentru a-i cumpăra dansul. Mai apoi aceştia sunt adunaţi de către domnişoarele de onoare şi oferiţi mirilor pentru călătoria din luna de miere;

* Tradiţia cretană presupune existenţa unei pâini de nuntă. Aceasta prezintă o împletire specială şi mai apoi este ornata tot cu cocă din acelaşi aluat, iar ornamentele forme de lună, stele, soare etc. Aceasta pâine este făcută dintr-un aluat special, dulce, cu mirodenii speciale, cu fistic, nucşoară, coriandru, scorţişoară etc. Tradiţia spune că pâinea reprezintă dulceaţa căsniciei şi fericirea mirilor. Din ea se ospătează toţi invitaţii;

* Cuba este renumită pentru veselia petrecerilor din această ţară şi nunta nu face excepţie. Dansuri frumoase, rapide şi muzica pe al cărei ritm nu poţi rămâne pe scaun. Un popor vesel şi petrecăreţ cu tradiţii de nuntă frumoase, mâncăruri gustoase şi mirese strălucitoare. Dansurile acestora sunt de grup, nu în perechi, bărbaţii îşi schimbă partenerele între ei, astfel că o femeie în general are ca partener pe fiecare bărbat din ringul de dans;

* Pe plajele superbe ale insulelor filipineze nunţile decurg într-o atmosferă plină de veselie şi totodată de romantism. Ritualurile acestora sunt foarte importante atunci când vine vorba despre logodna şi căsătorie, iar petrecerile sunt pline de flori şi fructe exotice. Aceştia îşi oferă un colier de flori în timpul ceremoniei în care îşi jură dragoste eternă, semn al uniunii vieţii acestora, al dragostei şi al frumuseţii.

Bizarerii respectate ad-litteram

* În unele sate din Africa, tinerii însurăţei îşi petrec noaptea nunţii în trei. Una dintre bătrânele satului, deseori una dintre soacre, îi însoţeşte pe tineri în dormitor pentru a certifica virginitatea miresei şi a-i explica ce are de făcut pentru a-şi satisface soţul. Dacă "martora" consideră că mireasa este "experimentată", poate susţine că aceasta din urmă nu a fost virgină şi poate cere anularea căsătoriei;
* În Scoţia, scrie realitatea.net, se practică "înnegrirea miresei". Rudele şi prietenii acesteia o "răpesc" şi o acoperă cu cele mai urât mirositoare şi lipicioase substanţe pe care le găsesc. Miresele sunt acoperite cu un amestec de ouă, sosuri, unt, brânză, peşte, în principiu alegerea ingredientelor depinde de bunul plac şi imaginaţia răpitorilor. Odată ce mireasa este oficial "înnegrită" e plimbată prin oraş, prin baruri şi pub-uri;
* Miresele şi femeile din comunitatea Tujia din China plâng înaintea nunţii. Obiceiul "plânsului de nuntă" se practică timp de o lună înaintea nunţii;
* În India se spune că femeile Manglik Dosh (născute când Marte şi Saturn se află în casa a şaptea) sunt blestemate să le moară soţii. Pentru a amâna moartea soţului, ele trebuie să se căsătorească mai întâi cu un copac sau un alt obiect şi abia apoi cu un bărbat. Copacii şi celelalte obiecte sunt distruse pentru a le feri soţii de o moarte prematură;
* În Fiji, bărbatul trebuie să meargă la viitorul său socru cu un dar pentru a-i cere fiica de soţie. Şi nu orice dar. Viitorul mire trebuie să ducă un dinte de balenă, simbolul suprem al bogăţiei. Dacă viitorul socru acceptă să-şi dea fiica de soţie, mirele trebuie să pregătească un festin pentru rudele miresei. Apoi, chiar înaintea nunţii, trebuie să-şi ducă mireasa la un tatuator pentru a o face şi mai frumoasă;
* Într-un sătuc din Sabah, un stat malaiezian, tinerii însurăţei din comunitatea Tidong trebuie să nu-şi facă nevoile timp de 72 de ore. Pentru a se asigura că nu trişează nimeni, cei doi primesc cantităţi mici de apă şi hrană şi sunt urmăriţi îndeaproape de familie şi prieteni. Dacă tradiţia este încălcată tinerii căsătoriţi vor avea ghinion, căsătoria va fi blestemată sau copiii le vor muri la o vârstă fragedă.

Simbolurile fertilităţii, importante în Europa

Ca şi în alte zone ale lumii, tradiţiile de nuntă au rolul de a invoca viaţa îndelungată, fertilitatea, fericirea şi prosperitatea:

- În Cehia, există obiceiul ca prietenele miresei să sădească un copac în grădina casei acesteia, copac pe care îl vor decora cu coji de ouă colorate. Credinţa spune că mireasa va trăi la fel de mult ca şi copacul. Printre obiceiurile referitoare la fertilitate este acela ca un copil să fie întins în patul viitorului cuplu. După ceremonie, noua familie va sparge farfurii pentru ca numărul de cioburi să prevestească succesul mariajului: cu cât acestea vor fi mai multe, cu atât fericirea va fi mai mare;
- În Ungaria, relevă descopera.ro, miresele poartă coafuri elaborate în care ascund boabe de grâu, un simbol al fertilităţii, pentru a asigura sănătatea copiilor care vor întregi familia. Acelaşi rol îl are şi un ou ascuns în timpul ceremoniei şi spart ulterior;

- În Polonia, o  variaţie pe tema fertilităţii este întâmpinarea tinerilor căsătoriţi de către părinţii lor cu vin şi cu pâine - a cărei coajă va fi acoperită de sare. Pâinea este simbolul îndestulării materiale, în vreme ce prezenţa sării le aminteşte tinerilor că viaţa poate fi şi grea uneori, iar vinul este urarea de sănătate şi fericire;

- O tânără mireasă bulgăroaică va arunca peste cap înainte de nuntă o farfurie în care se vor afla făină, ouă şi monede. Dacă farfuria se sparge, înseamnă că norocul va proteja noua familie. Este, de asemenea, şi un semn al fericirii viitoare dacă mirele şi mireasa păşesc în biserică prima dată cu piciorul drept. La începutul petrecerii, mama miresei va arunca flori în drumul tinerilor căsătoriţi pentru a le asigura sănătatea, fericirea şi puritatea, în vreme ce mama mirelui le va oferi prăjituri cu miere, pentru ca mariajul să fie lung şi "dulce";

- În Croaţia există obiceiul ca după ceremonie toţi invitaţii să înconjoare o fântână de trei ori, simbol referitor la Sfânta Treime, după care fiecare trebuie să arunce câte un măr în fântână, pentru a asigura fertilitatea cuplului.

Tradiţii africane
* În Sudan şi în alte zone, de-a lungul Nilului, bărbatul trebuie să-şi cumpere soţia plătind părinţilor acesteia un număr de capete de vaci sau cămile. Gestul îşi are explicaţia în faptul că în acest mod se compensează mâna de lucru lipsă în casa părinţilor, odată cu plecarea femeii. Uneori o mireasă poate ajunge la 30-40 capete de vite. Adeseori, datorită situaţiei materiale mai slabe, mirele este nevoit să renunţe la aleasa inimii;
* În Somalia, enunţă www.mywedding.ro, un bărbat poate avea mai multe soţii, dacă situaţia materială i-o permite şi nu este deloc ieşit din comun dacă fata este promisă în căsătorie chiar înainte de a se naşte;
* În multe zone ale Africii tinerii sunt încurajaţi să-şi întemeieze un cămin încă de la vârsta de 13-15 ani, îndată ce, din punct de vedere fizic, pot fi consideraţi adulţi.

Încălzirea globală, adevăr sau farsă planetară?

* Dintotdeauna, pentru cei ce ne conduc, “a dat bine” să se preocupe de soarta planetei * Lobby-ul din ultimii ani în “lupta” cu încălzirea globală e unul onorant, aducător inclusiv de premii Nobel *

Evident, nici să nu-ţi pese de nimic nu e bine, dar nici formule catastrofice - de genul “mai avem doar 100 de luni ca să salvăm planeta”, pe care o lansa Prinţul Charles la un forum al oamenilor de afaceri din Rio de Janeiro – nu ne fac să dormim prea bine noaptea. Dacă prinţul din Albion crede că în doar câţiva ani “stricăciunile provocate de încălzirea globala vor deveni ireversibile”, pentru ex – vicepreşedintele american Al Gore “lupta împotriva încălzirii globale e similară cu cea împotriva nazismului”. Gore, care a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace în 2007 pentru lupta sa împotriva încălzirii globale, a mai spus că “lumii îi lipseşte voinţa politică pentru a acţiona şi a invocat spiritul lui Winston Churchill, încurajând liderii mondiali să se unească pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice”.

Comisia Europeană anunţă apocalipsa în plan climatic şi impune noi taxe

Secetă, inundaţii ucigătoare şi furtuni violente: acesta este tabloul zugrăvit de Comisia Europeană pentru statele membre ale Uniunii Europene. Bătrânul continent va suferi în anii următori schimbări climatice importante, în special în statele din sud, şi trebuie să se pregătească pentru a atenua impactul asupra populaţiei, a avertizat în primăvară comisarul european pentru Mediu, Stavros Dimas. "Chiar şi dacă reducem la zero emisiile de gaze cu efect de seră, nu mai este posibil să inversăm maşinăria schimbărilor climatice. Trebuie, deci, să ne pregătim de urgenţă", a declarat Dimas, citat de AFP. "Nicio ţară nu va scăpa de aceste evenimente", a insistat el. "Penuria de apă afectează 14 state europene, respectiv 100 de milioane de oameni. Din 1998, am fost martori a 100 de mari inundaţii care au omorât 700 de persoane, evacuarea a jumătate de milion de cetăţeni şi pagube de 25 de miliarde de euro", a spus Dimas. "Oamenii de ştiinţă reuniţi la Copenhaga au subliniat că încălzirea evoluează într-un ritm tot mai accelerat, iar o reducere cu 30% a emisiilor de gaze cu efect de seră nu este suficientă dacă vrem să evităm o încălzire de 2 grade Celsius până în 2050", a subliniat el.

Pornind de la fresca sumbră creionată, Comisia Europeană ia în calcul introducerea unei taxe pe emisiile de carbon. Motivul aplicării acestei măsuri: încurajarea consumului de energie mai puţin poluantă şi lupta împotriva schimbărilor climatice, a anunţat în debutul lunii octombrie comisarul pentru fiscalitate, Laszlo Kovacs. "Sunt state membre care au anunţat deja această măsură şi altele care se gândesc la introducerea unei taxe pe carbon. Însă avem nevoie de un cadru pentru întreaga Europă", a explicat comisarul european, citat de AFP. Pentru că tot acest război cu clima planetei înseamnă tehnologii nepoluante şi, implicit, foarte mulţi bani, sunt şi state, precum Polonia, ce nu vor ca ţările din Europa de Est să aibă o contribuţie prea mare la ajutorul financiar pe care statele dezvoltate îl vor acorda ţărilor sărace în lupta împotriva încălzirii climatice. Comisia Europeana estimează la 100 miliarde euro necesarul de finanţare în lupta împotriva schimbărilor climatice până în 2020, preconizând o contribuţie publică a statelor membre ale UE între 2 şi 15 miliarde euro.
”O farsă îmbrăţişată interesat de clasa politică?”

Geologul Australian Ian Plimer este un veritabil opozant al celor ce propovăduiesc sfârşitul lumii din cauza încălzirii globale. El susţine că teoria schimbărilor climatice provocate de oameni nu este decât o farsă promovată de ecologişti fundamentalişti şi îmbrăţişată interesat de clasa politică, totul fiind transformat în noua religie a elitelor urbane din ţările dezvoltate. Prin teoriile sale, Ian Plimer a reuşit să-i indigneze pe "ayatollahii puritanismului ecologist şi pe inchizitorii doctrinei încălzirii globale", notează “The Vancouver Sun”, citat de Hotnews. Plimer este de formaţie geolog, profesor la Adelaide University şi una dintre cele mai cunoscute voci academice ale Australiei. Este unul dintre principalii critici ai teoriei conform căreia societatea umană provoacă încălzirea globală şi al ideilor că, dacă oamenii îşi schimbă felul de viaţă, creşterea temperaturilor poate fi stopată şi chiar inversată.
Iacobinismul ecologic
Mulţi oameni de ştiinţă au criticat aceste teorii, dar au fost reduşi la tăcere în faţa iacobinismului ecologic. Purificarea societăţii umane de presupusul păcat al degradării mediului înconjurător a devenit o adevărată religie, cu fanatici şi chiar o clasă clericală intolerantă, în special în rândul elitelor urbane din ţările dezvoltate. Dar Plimer nu a cedat acestor presiuni şi a publicat recent ultima dintre cele şase cărţi şi 60 de lucrări academice pe subiectul încălzirii globale: “Heaven and Earth - Global Warming: The Missing Science”. Până în prezent, s-au vândut 30.000 de exemplare în Australia, iar cartea se bucură de aprecieri în SUA şi Marea Britanie.
Schimbările climatice - ciclice şi aleatorii
În timp ce ecologiştii îşi justifică teoriile privind evoluţia climatului pe datele din ultimele sute de ani, geologii folosesc un cadru mult mai larg, care ajunge la sute de milioane de ani. Dinamica şi caracterul schimbător climatului Pamantului sunt un fapt binecunoscut geologilor. Aceste schimbări sunt ciclice şi aleatorii, explică Plimer, nefiind cauzate sau afectate semnificativ de comportamentul uman. Gheaţa polară, de exemplu, este prezentă pe Pământ în mai puţin de 20% din totalul timpului geologic. Mai mult, extincţia unor specii este o componentă normală a evoluţiei vieţii pe Pământ. Plimer se declară supărat şi pe felul în care este înţeles dioxidul de carbon, rolul său în viaţa zilnică şi presupusele efecte asupra climatului. El argumentează că procentul dioxidului de carbon în atmosferă se află la cel mai scăzut nivel din ultimele 500 de milioane de ani, iar procentul aflat în atmosferă reprezintă doar 0,001% din cantitatea totală aflată în oceane, roci, sol şi diferite forme de viaţă. Plimer afirmă că CO2 nu este un poluator, ci o sursă de hrană pentru plante. Plantele consumă dioxid de carbon şi eliberează oxigen, iar activitatea umană contribuie doar într-o foarte mică măsură la prezenţa gazului în atmosferă.
Alt “eretic” al iacobinismului ecologic

John Coleman, fondator al “Weather Channel”, e convins că există un consens mult mai mare în rândul oamenilor de ştiinţă care contestă încălzirea globală şi Protocolul de la Kyoto, decât în rândul celor ce le susţin. Într-un interviu publicat în “The New American Magazine”, Coleman se declară îngrijorat de “bilioanele de dolari cheltuite din taxele pe care le plătim, pentru ceva ce nu e real. Ca om de ştiinţă, ştiu că încălzirea globală nu există şi nu avem de ce să ne îngrijorăm. Schimbările climatice sunt normale. Construcţia oraşelor, zborul avioanelor, existenţa a miliarde de oameni pe glob, toate influenţează climatul. Nici una însă nu e semnificativă. Vă promit că 20 de ani de-acum înainte, oamenii nu vor muri, nu vor dispărea mii de specii şi nici rezervele de hrană”. 

Studii ce prevestesc răcirea globală

Temperaturile la nivel global nu au mai crescut din 1998, contrar cu cele susţinute de adepţii încălzirii globale, potrivit unor studii recente, citate de WashingtonExaminer. În plus, tot mai multe dovezi ştiinţifice indică faptul că lumea se va confrunta cu o răcire globală, care va dura mai multe decenii. Dr. Don Easterbrook, geolog şi profesor emerit la Western Washington University, a prezentat date ştiinţifice care arată că Pământul se va confrunta cu o vreme mai răcoroasă şi mai umedă în următorii 25-30 de ani. Societatea Astronomică din Australia, la rândul său, a prognozat că activitatea Soarelui se va reduce semnificativ în următoarele decenii.

Triburi de sălbatici îşi perpetuează existenţa în lumea civilizată

* În vremuri în care omul a păşit de mult pe lună şi în care trimitem sateliţi în spaţiu, pe Terra supravieţuiesc peste o sută de triburi, mai mult sau mai puţin sălbatice *

Ascuns şi izolat în jungla amazoniană, tribul Nukak-MakÝ trăieşte în secolul al-XXI-lea o viaţă cu nimic mai avansată decât în Epoca de Piatră, relata presa americană, cu câţiva ani în urmă.  Pentru a se hrăni, membrii acestui trib ucid cu sarbacanele maimuţe, diversificându-şi meniul cu rădăcini şi fructe.

Deşi de sute de ani nimic nu s-a schimbat pentru aceşti oameni, în 2006, în mod misterios, un grup de 80 de Nukak-MakÝ a rătăcit prin junglă, pe jumătate dezbrăcaţi, cu copii şi maimuţe după ei, declarând că sunt gata să intre în lumea modernă. Deşi nu se ştie sigur de ce aceşti vânători nomazi au decis - după sute de ani - să părăsească jungla, este o certitudine că experienţa lor de viaţă este nulă în faţa lumii moderne în care doresc să intre. De exemplu, scria “Ziua”, cei din tribul Nukak nu au auzit în viaţa lor de bani, nu cunosc deloc acest concept, nu ştiu ce înseamnă şi ce presupune proprietatea, rolul unui guvern şi nici măcar nu ştiu că ei trăiesc într-o ţară denumită Columbia. Pentru că nu au acte de identitate eliberate de autorităţi, pentru birocraţii columbieni ei nu există.

Goniţi de "nukak-ii verzi"

Drumul celor care au părăsit jungla nu a fost uşor, ei fiind nevoiţi să parcurgă pe jos peste 320 de kilometri de junglă amazoniană. Au ajuns în oraş malnutriţi şi extenuaţi, fiind buimăciţi de "jungla de beton" peste care au dat, de maşini şi şosele. La rândul lor, orăşenii au fost stupefiaţi să-i vadă pe aceşti "sălbatici". Nukak nu au putut să dea detalii din ce cauză au părăsit jungla. Ei au putut spune doar că "nukak-ii verzi" (care ar putea fi luptătorii de guerillă îmbrăcaţi în camuflaj) le-au spus să plece. Oficialii columbieni s-au întrebat dacă nu cumva cei care i-au gonit pe Nukak sunt crescătorii de coca, sau dacă nu cumva au fost izgoniţi chiar de un rival din propriul lor trib. În orice caz, aceştia sunt paşnici şi nu ar fi în stare să facă faţă unor conflicte, iar statul este obligat să-i ajute sau să-i sprijine dacă vor să se întoarcă acasă. Totuşi, oficialii nu au dreptul să-i trimită de unde au venit, astfel încât le-au dat mâncare şi haine, ajutându-i să se stabilească în pădurea Aguabonita din apropierea oraşului San Josè.

Ajutoare ce înrăutăţesc situaţia

Donaţiile pe care le primesc, deşi le uşurează membrilor tribului Nukak viaţa, nu îi ajută, pentru că le conferă un sentiment de "dependenţă" şi nu vor învăţa niciodată cum să se descurce singuri. Asta nu i-a împiedicat să fie extaziaţi văzând că nişte străini vin pur şi simplu şi le aduc mâncare zilnic, fără să le ceară nimic în schimb. Ei au povestit chiar că cel mai mult le plac "oalele, pantalonii, pantofii şi şepcile", fiind entuziasmaţi în faţa făinii, uleiului, zahărului şi orezului. Totuşi, bărbaţii tribului încă se mai duc în junglă pentru a căuta maimuţe, care pentru ei sunt o delicatesă culinară, iar femeile nu au renunţat să împletească din frunze de palmieri coşuri şi hamace. În cadrul unei întâlniri cu oficialii Guvernului, cei din tribul Nukak nu au cerut mult: ei voiau doar un pământ pe care să-l cultive, de preferat aproape de un oraş, şi să nu aibă în preajma lor oameni înarmaţi şi nici plantaţii de coca.

Toată lumea a fost de acord că aceşti Nukak nu trebuie să aibă aceeaşi soartă cu un alt grup din acelaşi trib, care a ieşit din junglă în 2003. Aceia s-au stabilit într-o zonă numită Barrancön, aşteptând şi acum ca zi de zi să primească mâncare din partea autorităţilor. Nu au acte, nu muncesc, nu au învăţat spaniola şi nici nu le trece prin cap să se întoarcă în junglă.

Trib de indigeni fotografiat în Brazilia

Războinici ce aparţin unui trib indian din Brazilia ce nu avusese contact anterior cu restul civilizaţiei umane au fost fotografiaţi în partea de vest a junglei amazoniene, la graniţa cu Peru, a anunţat Fundatia Naţională Indiană (Funai), citată de FoxNews.com în primăvara anului 2008. Indienii au fost observaţi în Aria de protecţie situată de-a lungul fluviului Envira, în statul Acre.  Funai a anunţat că a fotografiat războinici "puternici şi sănătoşi", şase colibe (denumite malocas) şi o bucată de pământ ce pare că este folosită drept plantaţie. Fundaţia a declarat însă că nu ştie cărui trib îi aparţin războinicii fotografiaţi, având în vedere că, în regiune, ar exista patru triburi izolate distincte.
Imaginile luate dintr-un avion de mici dimensiuni, ce a survolat zona, înfăţişează războinicii ţinând în mână arcuri şi suliţe, îndreptate spre cer. Potrivit Funai, imaginile au fost făcute în timpul mai multor zboruri. Agenţia braziliană a anunţat că a descoperit "triburi necontactate până în acest moment" - grupuri indigene despre care se crede că nu au avut contact cu alţi oameni - şi că încearcă să le protejeze de posibile boli.

Peste 100 de triburi izolate în întreaga lume

Grupul Survival International a precizat că în lume există peste 100 de triburi care n-au intrat în contact cu civilizaţia. Jumătate dintre ele trăiesc în jungla amazoniană din Peru şi Brazilia. "Toate triburile sunt în mare pericol de a fi îndepărtate de pe pământurile lor, de a fi ucise sau decimate de noi boli", a afirmat grupul care militează pentru drepturile populaţiilor indigene. "Aceste imagini sunt dovezi în plus că triburi necontactate de oameni există cu adevărat. Lumea trebuie să fie conştientă de acest lucru şi să se asigure că teritoriul lor este protejat conform legii internaţionale. În caz contrar, ei vor fi exterminaţi în scurtă vreme", susţine Survival International. Ulterior, s-a aflat că tribul monitorizat aerian se afla în realitate în atenţia guvernelor brazilian şi peruan încă de acum 20 de ani, fiind doar un grup sălbatic necontactat.

Sălbaticii peruani, ameninţaţi de civilizaţie

Tot mai multe triburi sălbatice, aflate la graniţa dintre Peru şi Brazilia, sunt nevoite să îşi găsească noi teritorii în care să supravieţuiască, datorită defrişărilor masive şi a companiilor care caută petrol şi gaze naturale în mijlocul pădurii amazoniene, anunţă Reuters. Ziariştii peruani au intervievat o tânără de circa 20 de ani, Delia Pacaya, o membră a unui asemenea trib, care s-a văzut nevoită să trăiască la mica ferma din rezervaţia Murunahua, în apropierea regiunii Ucayali. „În pădure au apărut foarte mulţi tăietori de lemne, iar oamenii se tem de ei. Mulţi sunt extrem de violenţi şi acţionează fără ştirea poliţiei”, declara Pacaya în limba tradiţională Chitonawa.
Datorită ameninţărilor, scrie descopera.ro, membrii triburilor au acceptat să îşi schimbe modul de viaţă şi să trăiască în centrele urbane peruane, dar tot mai mulţi cad pradă bolilor la care nu au imunitate, subliniază experţii. Istoria recentă ne arată că orice contact al triburilor sălbatice cu străinii a avut efecte dezastruoase. Peste jumătate din triburile din rezervaţia Murunahua au dispărut din cauza febrei sau a altor boli care i-au afectat pe indienii nativi.

Strania lume Emo

Trendul emo este asociat cu un stereotip ce constă în a fi emoţional, sensibil, timid, introvertit, anxios. Mai este asociat şi cu stări de depresie sau tendinţe de auto-provocare de răni.

La început, termenul a fost legat doar de muzică. Numeroşi "cunoscători" ai genului şi culturii emo consideră scena D.C. hardcore/punk – şi formaţia "Rites of Spring" ca fondatorii emo, dar e o catalogare pripită. În zilele noastre, Jim DeRogatis, critic muzical la "The Chicago Sun-Times" admite că preferă să se gândească la “emo" "ca la un punk rock care e mai melodic şi introspectiv/depresiv decât hardcore dar, totuşi, cu tendinţe de energie primară şi furie".

Pendulând între iubire şi credinţă

Practic, acest gen de muzică a creat o cultură mai avansată şi a crescut continuu de la începutul anilor '90. Dacă este uşor să etichetezi un puşti emo, e mai greu să defineşti muzica emo. Cel mai bun mod de a o descrie, conform prezentării de pe Wikipendia, este "prin arpegiile uşoare ale chitarelor, cu vocalize uşoare la care se dă drumul într-o orchestră de chitare distorsionate şi aduse după aceea din nou la partea uşoară". Versurile emo sunt, în general, foarte poetice şi au o arie de la iubirea pierdută până la credinţe sau alte subiecte emoţionale. În zilele noastre, emo acoperă o mare varietate de formaţii, de la melodii uşoare ale celor de la "American Football" la melodii hard de la "At the drive in".Lansarea în 1994 a albumului "Diary" a forma

ţiei "Sunny Day Real Estate" (apărută cu doi ani înainte), avea să schimbe pentru totdeauna scena emo. "A apărut de nicăieri şi a schimbat vieţile oamenilor" spunea Jeremy Gomez, basist al formaţiei "Mineral" .

 Formaţiile ies din underground

Formaţia din Seattle "Sub Pop" a fost promotorul din spatele urii şi mediilor emo, ei dând, în 1990, peste o altă formaţie locală, "Nirvana". Scena din Seattle şi "Sub Pop sound" a conturat o explozie globală de blugi rupţi, tricouri cu lacrimi pe ele.

După un turneu European cu "Sonic Youth", în 1991, Nirvana şi-a lansat albumul cel mai cunoscut, "Nevermind" – o exprimare perfectă a atitudinii muzicale punk, clasice, rock şi pop - combinaţie care nu a mai fost folosită ori auzită până atunci. Succesul fulminant al formaţiei, care în 1992 era în vârful topurilor, i-a determinat pe cei din industria muzicală "să-şi aplece urechea” spre formaţiile "subterane", cărora li se oferea acum o platformă.

După ce s-a desprins de "Sub Pop", Nirvana a descoperit în Seattle formaţia "Sunny Day Real Estate" şi, în 1994, au lansat primul lor album, "Diary". Cu acest album, "emo-ul a început să facă valuri în afara comunităţii hardcore", dându-se astfel startul pentru "frenezia Emo". Influenţa lor asupra comunităţii Emo a fost imensă. Genul "emo-core" fusese lansat şi mergea, formaţii ca "Mineral", "Texas is the Reason" şi "Christie Front Drive" urmând linia melodică a celor de la "Sunny". Astăzi, emo-ul a evoluat în diverse stiluri şi sunete, care îşi lasă amprenta, în felul lor, asupra genului.

Cum recunoaştem un emo-kid"

Se îmbracă exclusiv în negru, refuză orice urmă de drăgălăşenie, sunt teribilişti şi le place să-şi picteze unghiile în negru" - aşa descrie una dintre sutele de definiţii din The Urban Dictionary noţiunea de "emo kid". La început (1985-1994), termenul de emo era folosit doar în muzică, pe parcursul anilor cuvântul cunoscând un vast domeniu de întrebuinţări. Ascultătorii acestui gen de muzică au devenit "emo-kids", felul în care se îmbracă a devenit "emo-style", maniera în care se machiază "emo make-up" şi, foarte posibil, modul în care reacţionează "emo-acting". Mai multe trupe - A Fire Inside, Fall Out Boy, Funeral for a Friend, Panic! at the disco, Taking back Sunday - au fost etichetate drept emo pentru ritmul cântecelor, semnificaţiile versurilor, modul de a se îmbrăca sau machia a cântăreţilor ş.a. Mulţi fani nu sunt de acord cu felul în care idolii lor sunt catalogaţi, negând cu desăvârşire faptul că aceştia ar cânta muzică emo. Într-un interviu, chiar Guy Picciotto, întrebat fiind cum se simte precum "creatorului genului de muzică emo", a răspuns: "Nu recunosc această atribuţie. Întotdeauna am crezut că este cel mai retardat termen inventat. Ştiu că toate trupele urăsc să fie astfel etichetate"

O modă ce prinde teren

Curentul emo este frecvent identificat cu o anumită modă. Termenul "emo" e deseori asociat stereotipic cu blugi strâmţi, breton lung întins pe o parte a feţei sau peste unul sau chiar amândoi ochi, drept, negru închis la culoare, tricouri strâmte, care de obicei au inscripţionate pe ele numele unor trupe de rock, curele cu ţinte cu catarame, tenişi de pânză în genul converşi all stars, adidaşi de skater sau alţi papuci negri (în general vechi, ponosiţi) şi groşi, ochelari cu ramă neagră groasă eventual şi o geantă lungă tip poştaş.

Moda emo s-a schimbat în timp. Trendul iniţial prevedea păr simplu, fără cărare, pulovere strâmte, cămăşi şi geci.