Workaholismul proliferează pe perioada crizelor

* Într-un timp în care slujbele devin o “Rara avis”, mulţi angajaţi depăşeşc măsura când vine vorba de muncă *

Un caz recent este cel al unei programatoare bucureştene de 34 de ani, Carmen Ramona Ciciu, mamă de gemeni, care a muncit până la epuizare şi a făcut stop cardiac la birou. Vă mai amintiţi, cu siguranţă, şi cazul Ralucăi Stroescu, tânăra ce lucra la o multinaţională şi care a murit în timpuri economice mult mai bune decât cele de-acum - de epuizare. Această dependenţă maladivă de muncă are de bună vreme şi un nume: “workaholism”, fiind vorba de o grijă excesivă pentru carieră sau pentru crezul conform căruia “fanaticii” de la birou sunt "singurii care ştiu să facă cel mai bine treaba".
Cel mai adesea, “workaholicii” îşi petrec viaţa la slujbă sau luând de lucru acasă, transformându-şi, astfel, şi locuinţa, locul în care ar trebui să fie deconectaţi de muncă, în al doilea birou. Ei acordă foarte puţin timp vieţii personale, unii chiar uită că au familie, că trebuie să se relaxeze, că există teatru, cinema sau parcuri. Nu conştientizează că între viaţa personală şi cea profesională trebuie să existe un balans şi că acest balans ajută în sănătatea lor mentală, fizică, spirituală, emoţională.

Primul caz, în Japonia, în 1969

Workaholism-ul este, practic, o relaţie patologică între om şi munca lui, care provoacă modificări ale dispoziţiei interne, prin stări compulsive, pierderea controlului, sănătate precară şi scăderea interesului pentru viaţa socială. Preocupările oamenilor de ştiinţă faţă de workaholism s-au accentuat în anii ’90, când atenţia faţă de grijile şi fricile omului modern a luat avânt. Din punct de vedere lingvistic, “workaholismul” se formează din cuvântul de bază "work" (muncă) şi sufixul "-aholic", marca lingvistică a dependenţei. Începuturile fenomenului se localizează în "Ţara Soarelui - Răsare", unde în 1969 a avut loc primul caz de "karoshi", cum l-au denumit ei, adică "moarte prin supramuncă". Moartea unui angajat a celei mai mari companii de presă din Japonia a fost urmată, în anii ’80, de moartea subită a mai multor angajaţi aflaţi la începuturile carierei, care nu semnalau indicii de boală. Acest nou fenomen a devenit în scurt timp “popular”, fiind considerat o adevărată "ameninţare" pentru forţa de muncă. În 1987, Ministerul Japonez al Muncii a publicat primele date statistice referitoare la "karoshi". Ministerul japonez al Muncii acordă anual între 20 şi 60 de despagubiri familiilor victimelor karoshi. (Katsuo Nishiyama si Jeffrey Johnson).

Oscilaţii între o “dependenţă drăguţă” şi slujbe “part- time”

În Statele Unite ale Americii workaholism-ul este privit cu o conotaţie pozitivă, fiind denumit "o dependenţă respectabilă"sau chiar "o dependenţă drăguţă", workaholic-ul fiind răsplătit şi chiar admirat în rândul societăţii. Prin aceasta, workaholism-ul se diferenţiază de celelalte dependenţe, care se încearcă a fi stopate sau sunt chiar interzize prin lege, multe ţări având o legislaţie foarte strictă (în privinţa dependenţei de droguri sau alcool, spre exemplu).
Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, în Europa numărul orelor de muncă este mai redus, printre altele datorită unor legislaţii mai riguroase. Spre exemplu, în state precum Olanda, Belgia, Germania, numărul orelor de muncă s-a redus între anii 1960 şi 1985 cu 20 de procente. De asemenea, numărul orelor de muncă este în scădere şi în Canada, unde s-au mărit concediile şi au luat amploare joburile “part time”.
Cei cu studii, mai afectaţi
Dezvoltările tehnologice au determinat o cultură a vitezei, în care angajatul trebuie să îndeplinească mai multe lucruri în acelaşi timp şi este supraîncărcat cu sarcini, pe care trebuie să le îndeplinească în cel mai scurt timp. Numărul orelor de muncă creşte datorită termenelor-limită foarte exigente. În acelaşi timp, limita între timpul afectat muncii şi cel afectat activităţilor de loisir sau familiei se diminuează.

Studiile efectuate de Gerson (1998), citate de ejobs.ro,  concluzionează că workaholismul este mai prezent în rândul angajaţilor cu studii superioare decât în rândul muncitorilor cu un nivel educaţional mai scăzut. Acest lucru este explicat printr-o mai mare responsabilitate şi un nivel al stresului mai ridicat, pe care le implică un nivel superior în ierarhia organizaţiei.
”Simptomele” workaholismului

Psihologii citaţi de ziare.com ne indică primele semne care ar trebui să ne atragă atenţia că ne îndreptăm spre workaholism:
- Nu puteţi să spuneţi stop la timp atunci când e vorba de muncă;
- Problemele de muncă vă distrag de la relaţiile personale. Atunci când vă lăsaţi baltă prietena şi nu vă mai duceţi la întâlnire doar pentru ca rămâneţi peste program ca să terminaţi rapoarte de scris, poate fi semn de workaholism. Mai mult decât atât, nici nu vă simtiţi foarte deranjat de faptul că aţi lăsat-o să vă aştepte;
- O parte din propria fiinţă e permanent conectată la "vreau să mă întorc la muncă";
- Nu mai apucaţi să mâncaţi, nu mai socializaţi, nu mai dormiţi - toate acestea nu vă deranjează, ci le simţiţi ca pe o satisfacţie.
Trebuie, totuşi, făcută diferenţa între un om care munceşte din greu şi un workaholic.
Un om care munceşte în mod obişnuit din greu, atunci când este la serviciu se gândeşte că se va duce la shopping cu prietenii sau că va ieşi în parc cu copiii. Un workaholic, însă, atunci când e la shopping cu prietenii sau în parc cu copiii, se va gândi non-stop la muncă, subliniază diferenţa psihologii.
Workaholicilor le place întotdeauna să deţină controlul, nu pot să delege şi nu prea sunt interesaţi să fie lucrători de echipă. Sunt perfecţionişti şi vor să treacă totul prin mâna lor. Workaholicii ajung să aibă probleme cu viaţa personală, de fapt munca ajunge să îi acapareze complet.
”Diagnosticarea” dependenţei de muncă
Sunteţi sau nu workaholic? Iată câteva întrebări practice pe care să vi le puneţi, pentru a vă edifica:
- Luaţi de lucru în pat, în weekend sau în vacanţă?
- Este munca activitatea care vă place cel mai mult şi despre care vorbiţi tot timpul?
- Deveniţi nerăbdător cu persoanele care au şi alte priorităţi în afară de muncă?
- Timpul petrecut peste program a afectat relaţia cu familia şi prietenii?
- Vă gândiţi la muncă atunci când conduceţi, înainte să adormiţi sau când vorbiţi cu alţii?
Dacă aţi răspuns cu "da" doar la o întrebare, atunci nu se poate vorbi de workaholism. Însă, dacă aţi răspuns afirmativ la mai mult de trei întrebări, atunci poate fi un semn clar de dependenţă de muncă.
Sfaturi pentru “dezintoxicare”
Exista, însă, şi vindecare, puteţi să vă recăpătaţi prietenii şi familia şi mai ales propria persoană, dacă realizaţi că aveţi o problemă şi sunteţi pregătit să vă schimbaţi. Iată câteva dintre sfaturile pe care vi le oferă psihologii în asemenea situaţie:
- Faceţi-vă timp să vă relaxaţi. De vreme ce workaholicii sunt foarte focusaţi şi orientaţi pe detalii, atunci ar trebui să îşi poată planifica şi timp pentru relaxare;
- Căutaţi mici bucurii în afara muncii, care să vă binedispună şi să vă dea satisfacţie, alta decât munca;
- Învăţaţi să delegaţi. Recunoaşteţi că niciunul dintre noi nu poate să fie productiv la muncă fără ajutorul celorlalţi. Este greu pentru perfecţionişti, dar puteţi începe prin a delega sarcini mici;
- Fiţi încrezător că şi cei cărora le delegaţi pot să le facă la fel de bine;
- Folosiţi-vă la maxim creativitatea şi în afara job-ului. De exemplu, pentru a găsi un hobby;
- Fiţi sensibil la dorinţele familiei şi ale prietenilor;
- Limitaţi numărul de contracte la care lucraţi;
- Fiţi eficient în munca pe care o faceţi.
În eventualitatea în care aţi ajuns la o cotitură şi nu ştiţi ce drum să urmaţi, e bine să mai aveţi în vedere şi că datele statistice au condus la ideea că o persoana nu poate munci mai mult de 12 ore pe zi, timp de şase sau şapte zile pe săptămână, an de an, fără a suferi de tulburări fizice, dar şi psihice.