duminică, 26 iunie 2011

Legi nescrise şi arsenal al crimei

* Puterea Mafiei nu stă în armele sale, în abilitatea oamenilor săi sau în reţeaua de complicităţi pe are o alimentează, ci în respectarea, cu sfinţenie, a legii tăcerii *
În Sicilia circulă o anecdotă: "Profesorul de istorie - Elev Pepino, spune-mi cine l-a asasinat pe Iulius Cezar. Elevul Pepino - Nu ştiu nimic, nu am văzut nimic!”
"Chi tace campa" (Cine tace trăieşte) - este o normă atât de generală încât a devenit tipică pentru grupurile mafiote din întreaga lume. Este de notorietate exemplul mafiotului irlandez, Frank Gusenberg, găsit împuşcat în noaptea de 14 februarie 1929, şi care, cu ultimele puteri, răspunde întrebărilor poliţiei: "Împuşcat? Nimeni nu m-a împuşcat, sergentule!".
Termenul de Omerta – “Legea tăcerii” – este, cum altfel?, de origine siciliană. Conform lingviştilor italieni, originile sale s-ar afla în latinescul Humilitas - umilinţa, devenit cu timpul umirta, apoi omerta. Codul tăcerii reprezintă şi astăzi o formă extremă de loialitate faţă de cauza mafiei. Nu este permis să vorbeşti poliţiei nici măcar despre cel mai înverşunat inamic al tău, chiar şi dacă el nu este un mafiot, orice trădare fiind considerată ruşinea maximă care se poate abate asupra unui "om de onoare". Pedeapsa este una singură, moartea, iar cei care intră în Mafie ştiu că nu mai au decât această singură ieşire. Din Mafie nu se demisionează niciodată, indiferent ce aţi văzut în filme, reliefează un veritabil maraton al descopera.ro
Un mafiot trebuie să fie şi umil. El nu trebuie să epateze prin reuşitele sale financiare şi nici printr-un lux exagerat. Vorbim aici, in general, de mafia clasică din Italia şi Statele Unite ale Americii. Altfel, ar atrage atenţia asupra sa, iar asta înseamnă, totuşi, o trădare. Atunci cum s-ar putea traduce un proverb cum este acesta? – “Cu e surdu, orbu e taci, campa cent'anni 'mpaci - Cine e surd, orb şi mut, va trăi sute de ani în pace”. Lucrurile au mers până acolo încât regula omertei a fost impusă inclusiv populaţiei care nu avea nimic de a face cu crima organizată. Mafia a ştiut să creeze o psihoză în rândul cetăţenilor, mai ales în Italia, acolo unde orice martor al unei infracţiuni ştie că va fi urmărit şi pedepsit pentru simplul fapt de a fi spus poliţiei ceea ce a văzut.
Iniţierea şi crimele rituale
De abia în anul 1957 a reuşit poliţia italiană să afle secretul ritualului de iniţiere al unui mafiot în rândul unei organizaţii criminale. A fost, cum era de aşteptat, mărturia unui pentiti (mafiot pocăit, colaborator al poliţiei – n. red.), Giuseppe Lupino, arestat la 10 aprilie 1957. Iată ce declara fostul mafiot: "M-au legat la ochi, dându-mi un obiect arzând, trebuia să îl trec dintr-o mână în alta pentru a nu mă frige. Mi-au spus că este un ritual sacru, iar apoi mi-au făcut o împunsătură în degetul arătător pentru a sângera. În final, m-au pus să jur: Jur să nu trădez Familia şi să respect toate ordinele ce-mi vor fi date. Cine trădează va muri!". Câteva zile mai târziu după această confesiune, trupul lui Giuseppe Lupino a fost găsit ciuruit pe un teren viran.
O declaraţie asemănătoare face şi Giovanni Brusca, temutul asasin din slujba familiei Corleone: "În 1976 am fost invitat la un banchet, undeva la ţară. Am fost dus într-o cameră în care mai mulţi mafioţi stăteau tăcuţi în jurul unei mese pe care se aflau un pistol, un cuţit şi o icoană cu un sfânt. M-au întrebat despre dăruirea mea şi despre opiniile mele cu privire la criminalitate şi la crimă. Când s-au convins că sunt "de încredere", însuşi Toto Riina a venit şi mi-a înţepat degetul cu un ac. Mi-a lăsat sângele să curgă pe icoană, apoi i-a dat foc chiar în palmele mele. În timp ce o plimbam dintr-o mână în alta ca să nu mă frigă, Riina mi-a spus: Dacă trădezi Cosa Nostra, carnea ta va arde precum acest sfânt".
E axiomatic că pedeapsa pentru trădare nu este decât una singură, moartea. Cei care vorbeau sau care aveau de gând să vorbească erau asasinaţi, iar în gură le era introdus un obiect: o piatră, un peşte. De asemenea, cei care văzuseră prea multe erau ucişi, iar ochii le erau scoşi sau străpunşi.
Supremaţia armelor
Evident că, în lumea actuală, arsenalul unei grupări de crimă organizată nu este limitat decât de avansul tehnologic al industriei de armament. Şi asta pentru că banii pot cumpăra orice, de la minuscule arbalete şi bâte de base-ball la lansatoare de rachete şi chiar bombe de mare putere. Poate cea mai cunoscută armă a mafiei siciliene este "lupara", scrie descopera.ro, puşca de vânătoare folosită iniţial la vânarea lupilor. Cu ţeava retezată, astfel încât să poate fi ascunsă în haină sau chiar legată de picior, departe de ochii potenţialelor victime, lupara se face vinovată de cele mai multe victime din istoria mafiei italiene şi chiar a celei italo-americane. Să nu uităm faptul că prima victimă din rândul poliţiei în războiul cu mafia siciliană din SUA, şeriful David Hennessy, asasinat în octombrie 1890, a căzut sub focurile necruţătoare a mai multor arme de acest gen. Tot de la lupara provine si termenul "lupara bianca", expresie asociata cu crimele Cosei Nostra, în care cadavrul este făcut dispărut în mod deliberat. Cele mai multe victime ale luparei nu au mai fost descoperite niciodată. În fapt, abia în secolul XX, autorităţile italiene au reuşit să descopere un veritabil cimitir, ascuns într-o râpă, în care cadavrele celor ucişi de lupara fuseseră acoperite cu var de-a lungul a zeci sau poate chiar sute de ani.
O altă armă asociată, prin tradiţie, cu mafia esta celebrul Tommy Gun, sau Thompson M1A1. Inventată în anul 1919 de către John T, Thompson, arma era destinată, paradoxal, trupelor de poliţie şi cadrelor militare. Istoria se scrie, însă, altfel, iar pistolul mitralieră Tommy Gun a devenit faimos în anii Prohibiţiei, atunci când italienii şi irlandezii luptau pentru supremaţie pe piaţa neagră a alcoolului. Cu o putere de foc de circa 800-850 de cartuşe trase pe minut, Tommy Gun putea reduce la o grămadă de fier contorsionat orice maşină de epocă, lipsită, evident, de blindaj. Le fel de bine putea distruge în totalitate un local, un magazin sau orice persoană care i-ar fi apărut în cale.
Şi dacă vorbim de tradiţia armelor în grupurile de crimă organizată, nu putem omite temuta sabie japoneză din arsenalul membrilor Yakuza. Evident, nimeni nu se încumetă să umble cu o astfel de sabie la brâu, în miezul zilei, pe străzile aglomerate ale urbelor nipone. Sabia samurailor sau a roninilor se face însă vinovată de un număr imens de victime, şi asta deoarece multe dintre crime au loc departe de ochii lumii, în întunericul nopţii. Este de notorietate şi ritualul tăierii degetelor la mafioţii japonezi, efectuat tot cu arme tradiţionale nipone, totul spre ispăşirea păcatelor li confirmarea loialităţii faţă de liderii grupurilor criminale.
Reguli de conduită & Cele 10 porunci mafiote
Atunci când carabinierii l-au arestat pe mafiotul Salvatore Lo Piccolo, cel poreclit "Il Barone"-Baronul, la 5 noiembrie 2007, printre lucrurile acestuia a fost descoperită o listă a codurilor mafiote care i-a uimit pe oamenii legii. Nimeni nu se gândise că regulile mafiote au mers până acolo încât să se creeze chiar "10 porunci" ale membrilor Cosa Nostra:
1. Nimeni nu se poate prezenta direct unui om de onoare.
Trebuie să existe o a treia persoană care să facă introducerea;
2. Niciodată să nu te uiţi la soţia unui prieten sau om de onoare;
3. Niciodată să nu fii văzut în compania unui poliţist;
4. Nu trebuie să intri în cluburi sau baruri;
5. Să fii mereu pregătit pentru a îndeplini ordinele date de Cosa Nostra- chiar dacă soţia ta este pe punctul de a naşte;
6. Trebuie să fii întotdeauna punctual;
7. Soţiile trebuie tratate cu respect;
8. Atunci când eşti întrebat ceva, răspunsul nu trebuie să conţină decât adevărul;
9. Nu poţi lua bani care aparţin unor sau uneia dintre famigliile mafiote;
10. Ce fel de oameni nu pot intra în “Cosa Nostra”: oricine are o rudă sau un apropiat în poliţie, oricine nu respectă codurile morale şi care are un comportament urât, oricine are o rudă care a trădat deja mafia.

“Învierea” din moartea clinică

* Pentru unii, experienţele din pragul morţii sunt fenomene paranormale, în timp ce pentru alţii au explicaţii ştiinţifice *
Din orice unghi i-ai privi, “paşii” peste hotarul dintre lumi nu pot fi decât unii însoţiţi de stranietate, ei generând noian de întrebări. Ce reprezintă fenomenele ce însoţesc moartea clinică? Sunt experienţe spirituale? Halucinaţii? Modificări chimice la nivel cerebral în momentul morţii? Sau sunt ele dovada clară a existenţei vieţii de după moarte?
Dr. Raymond Moody este unul dintre cei care oferă şi răspunsuri la întrebări, el analizând experienţele unor persoane aflate în diferite zone ale globului, beneficiind de culturi şi tradiţii total diferite. Cei cu care a discutat au relatat experienţe similare, confirmând astfel autenticitatea acestor realităţi. El a cuprins mărturiile şi concluziile sale în lucrarea "Viaţa de după viaţă", în care descrie fazele morţii clinice, aşa cum le-a întâlnit la persoanele ce au avut această extraordinară experienţă:
1. Greutatea de exprimare
Experienţele sunt atât de complexe încât persoanelor le este foarte greu să redea exact ceea ce tocmai au simţit. Dr. R. Moody consideră că moartea face trecerea de la conştiinţa obişnuită la o conştiinţă superioară, care are proprietăţi spaţio-temporale uimitoare, ceea ce îl împiedică pe acesta să poată analiza senzaţiile cu logica tridimensională obişnuită;
2. Audierea verdictului propriei morţi
Pacientul în această stare, scrie
http://sanatate.ele.ro, înţelege şi vede perfect medicii, anunţând propriul verdict de moarte, aflându-se totuşi în imposibilitatea de a resimţi exact ceea ce se petrece. Au existat cazuri în care pacientul a putut repeta medicilor cuvânt cu cuvânt conversaţia lor şi le-a descris diferite faze ale operaţiei;
3. Starea de pace
Mărturiile celor ce au experimentat moartea clinică conţin cuvinte precum: calm, pace, bunăstare, dispariţia emoţiilor şi a fricii, senzaţie de frumuseţe, perfecţiune;
4. Fenomenul sonor
Înaintea intrării în zona întunecată apare un fenomen sonor asemănător cu timbrul unei sonerii, unui vuiet, unei muzici armonioase sau chiar clopot, iar alteori "era foarte linişte". Descrierile diferă, dar aceasta nu reflectă aspectul imaginar, ci diversitatea unei lumi care nu ne este accesibilă în mod direct, în cadrul corpului fizic;
5. Zona obscură (tunelul)
Pacientul realizează intrarea într-o zonă întunecată, însoţită de o stare de pace profundă. Pentru a trece de la un nivel la celălalt este nevoie să depăşească o frontieră denumită barieră de lumină. Aceasta este frontiera universului cunoscut;
6. Decorporalizarea
Reprezintă părăsirea corpului, care este însoţită de o modificare a sensului percepţiei de către simţuri, a înţelegerii timpului şi a spaţiului;
7. Întâlnirea cu alte fiinţe
Se realizează cu persoane care au părăsit planul fizic înainte, ce pot fi cunoscute sau necunoscute;
8. Intrarea în lumină
Lumina este intensă şi se manifestă ca o prezenţă călduroasă şi tonică. Aici persoana care are o astfel de experienţă poate să întâlnească fiinţe de lumină;
9. Viziunea asupra vieţii
Nu sunt atât imagini, cât mai ales forme ale gândirii. Deseori persoanele respective au relatat că şi-au perceput întreaga viaţă derulându-se precum un film.
10. Limita de netrecut şi reîntoarcerea în corpul fizic
Există o limită pe care subiecţii nu o pot depăşi, astfel încât se reîntorc la viaţă şi se reintegrează în propriul corp. Reîntoarcerea este deseori instantanee şi violentă. Cel mai adesea reîntoarcerea în corpul fizic se produce fără apariţia acestei limite de netrecut.
Toate mărturiile resping în mod clar ideea că ar putea fi o stare de vis sau că subiecţii sunt victime ale halucinaţiilor. Aceste experienţe aduc transformări asupra concepţiei despre viaţă şi moarte, asupra comportamentului ulterior al fiinţelor umane ce le-au trăit: acestea nu se mai sperie de moarte, se simt mult mai puternice, mai optimiste şi pline de calm.
Fazele amintite ajung doar rareori să fie trăite în totalitate. Unele dintre ele, aşa cum este senzaţia de părăsire a propriului corp, pot fi percepute în situaţii care nu au nimic de a face cu experienţele din pragul morţii. În acelaşi timp, trăirile diferă la o persoană la alta, relatările care să se încadreze exact în tiparul de mai sus fiind extrem de puţine.
Inexplicabile pentru medici rămân însă bizarele experienţe în care apar entităţi divine, spirite sau chiar Dumnezeu. Nu se poate explica nici modul în care oameni inconştienţi relateaza în detaliu, evenimente şi lucruri despre care nu ar trebui să aibă nici cea mai mică idee. O teorie cât de cât plauzibilă este aceea că, inclusiv în momente de inconştienţă, creierul nostru continuă să înregistreze informaţiile transmise de stimuli externi şi să le depoziteze la un anumit nivel, astfel încât ele să ajungă din subconştient în memoria pacienţilor.
Conform unor alte opinii, misterioasele experienţe trăite de oameni în starea cunoscută sub denumirea de “moarte clinică” ar putea fi provocate de activitatea electrică intensă care se petrece la nivelul creierului în momentele dinaintea morţii. Înainte de deces, activitatea creierului se intensifică, iar aceasta ar putea fi explicaţia trăirilor “spirituale” raportate de cei care şi-au revenit din moartea clinică.
“Cred că experienţele din apropierea morţii pot fi provocate de un val de electricitate emis de creier atunci când rămâne fără oxigen“, spune dr. Lakhmir Chawla, specialist în terapie intensivă la centrul medical al Universităţii “George Washington” din Washington, citat de telegraph.co.uk şi preluat pe medlive.hotnews.ro
“Odată ce viteza cu care circula sângele se diminuează şi nivelul de oxigen scade, celulele cerebrale emit un ultim impuls electric. Acesta debutează într-o parte a creierului, după care se răspândeşte în tot creierul şi poate da pacientului senzaţii foarte intense”.
Numeroşi pacienţi au declarat că s-au simţit scăldaţi în lumină sau că au trăit un sentiment puternic de pace şi linişte pe măsură ce înaintau printr-un tunel luminos. Unii chiar au avut viziuni ale unor entităţi religioase, precum Isus, Mohamed sau Krishna.
Dr. Chawla consideră că aceste experienţe au mai degrabă o explicaţie biologică decât o explicaţie metafizică. Pentru a cerceta acest fenomen el a folosit encefalograful, un aparat cu ajutorul căruia se poate măsura activitatea cerebrală, pentru a monitoriza pacienţii în stare terminală. Scopul medical al acestei analize era acela de a se asigura că pacienţii aflaţi în stare gravă primesc doza optimă de calmante şi nu au dureri foarte mari.
În acest context, dr. Chawla a remarcat o intensificare puternică a activităţii cerebrale în momentele dinaintea morţii, care durează de obicei între 30 de secunde şi trei minute. Activitatea este similară şi în cazul persoanelor care erau deplin conştiente şi nu aveau tensiunea arterială ridicată. La scurt timp dupa încetarea fenomenului, pacienţii au fost declarati morţi.
Cercetarea doctorului Chawla a fost publicata în Journal of Palliative Medicine şi este considerată prima care demonstrează că experienţele din apropierea morţii au o cauză fiziologică. Deşi studiul său descrie doar cazurile a şapte pacienţi, Lakhmir Chawla susţine că acelaşi fenomen s-a petrecut de “cel puţin 50 de ori”.

Lumea inventatorilor - melanj de celebritate, ghinioane şi sărăcie lucie

* Neşansa i-a urmărit pe unii dintre inventatorii arhicunoscuţi, geniul tehnic neîmpletindu-se, întotdeauna, cu flerul în plan financiar *  
Emblematic în acest sens este periplul existenţial urmat de Nikola Tesla. Inventator, fizician, inginer mecanic şi inginer electrician american de origine sârbă, a venit pe lume în 10 iulie 1856 în satul Smiljan din Croaţia. Probabil cea mai spectaculoasă invenţie a sa este bobina Tesla, inventată în 1891 – ce produce tensiuni foarte mari, ajungând până la 2 milioane de volţi. Nikola Tesla a pus bazele ingineriei electrice moderne, iar descoperirile sale ştiinţifice sunt de o importanţă colosală. În ultimii ani de viaţă, Tesla era privit ca un om de ştiinţă nebun, remarcându-se prin declaraţii bizare despre posibile dezvoltări ştiinţifice. S-a stins din viaţă pe 7 ianuarie 1943, în New York. Deoarece nu s-a priceput la administrarea veniturilor proprii, a murit sărac şi uitat la vârsta de 86 de ani.
După moartea sa, scrie descopera.org, numai câteva dintre caietele cu însemnări au ajuns la nepotul său, Sava Kosanovich, ele fiind adăpostite ulterior în Muzeul „Nikola Tesla“ din Belgrad. Şi în zilele noastre oamenii de ştiinţă mai caută prin caietele sale noi descoperiri şi invenţii.  
În umbra lui Morse
Alfred Lewis Vail, cunoscut mai ales ca Alfred Vail, (n. 25 septembrie 1807 – 18 ianuarie 1859) a fost specialist în prelucrarea metalelor şi inventator american. A fost partenerul lui Samuel F. B. Morse la dezvoltarea invenţiei telegrafului. După demostraţia publică pe care Morse a făcut-o spre a ilustra funcţionarea telegrafului, în ziua de 2 septembrie 1837, Vail a continuat să colaboreze cu Morse la perfecţionarea multor dispozitive şi instrumente, în special a releului.
Născut în Morristown, New Jersey, Vail este îndeobşte cunoscut pentru contribuţia sa esenţială la dezvoltarea codului sau alfabetului Morse într-o formă asemănătoare cu cea pe care o cunoaştem azi. Pentru a putea folosi echipamentul inventat în forma sa originală, Samuel Morse a realizat un dicţionar care urma să faciliteze codificarea la transmiterea mesajului, respectiv decodificarea la recepţionarea acestuia. Acest dicţionar a fost folosit în demonstraţiile sale publice din 1838. Tot  în 1838, colaborând cu Morse, Alfred Vail a dezvoltat efectiv atât partea de codificare şi decodificare a mesajului cât şi echipamentul practic (pe baza prototipului invenţiei lui Morse) care realiza transmiterea.
Astăzi, conform wikipendia.org, există un număr crescând de fapte care conduc la concluzia că rolul lui Vail în realizarea efectivă a telegrafului, dar mai ales în inventarea a ceea ce numim azi alfabetul lui "Morse" a fost mult mai important decât a fost cunoscut de-a lungul timpului. Vail a murit sărac şi practic uitat, după ce şi-a vândut partea sa de invenţie şi drepturi la un preţ ridicol de mic, puternic subevaluat. Contribuţia sa esenţială la inventarea codului a fost făcută publică după moartea inventatorului de către văduva sa, Amanda.
Un inventator neînţeles
La sfârşitul secolului XIX, Judson era deja un inventator de succes, având la activ o duzină de invenţii legate de motoare şi de sistemele de frânare de la locomotive. Plictisit de aceste domenii, el a început să caute un înlocuitor pentru şireturile foarte lungi care erau atunci folosite la mai toate tipurile de încălţăminte. Astfel, la 29 august 1893, el vine cu prototipul fermoarului – un “sistem de închidere cu scoabe”, după cum l-a denumit el însuşi. Acest prototip, deşi era greoi şi se bloca frecvent, funcţiona, iar Judson l-a cusut pe o pereche de cizme pentru a-i demonstra utilitatea. După câteva luni, inventatorul şi-a prezentat produsul la Târgul Internaţional din Chicago, dar publicul nu s-a arătat interesat. Mai mult chiar, în ciuda unor sume serioase băgate în acţiuni de promovare, Whitcomb Judson nu a reuşit să impună noul articol pe piaţă.
De-abia în 1913, când un inginer suedezo-american, Gideon Sundbach, a remodelat fermoarul, făcându-l mai suplu şi mai funcţional, s-a putut vorbi de un succes. Armata americană l-a folosit pentru hainele şi încălţămintea soldaţilor din primul război mondial, iar câţiva ani mai târziu produsul era prezent şi la genţi sau valize uşoare, pentru ca la mijlocul anilor ’30 fermoarul să pătrundă şi în lumea modei. Din păcate, Whitcomb Judson a murit în 1909, fără a mai apuca să savureze succesul invenţiei sale.
Ruină financiară şi morală
Belgianul Adolphe Sax, căutând să îmbunătăţească clarinetul-bas, a obţinut un nou instrument, pe care l-a brevetat în 1846. Primele succese le-a avut cu fanfarele militare. Biografia belgianului, în prima sa parte, nu «anunţa» greutăţile cu care s-a confruntat la final existenţial. Născut în 1814, a studiat naiul şi clarinetul la Conservatorul din Bruxelles. Din 1835 a condus atelierul de instrumente muzicale al tatălui său. În 1842 se stabileşte la Paris şi înfiinţează propria sa fabrică. Deşi a fost susţinut de personalităţi ale vremii, viaţa sa a oscilat între reuşite şi dificultăţi. Procesele interminabile, care au avut ca obiect anularea brevetelor sale şi nedreptăţile pe care a trebuit să le îndure l-au ruinat financiar şi moral. A murit sărac, în 1894.
Ghinionist în timpul vieţii, dar şi post - mortem
David Danbor Buick a demonstrat o abilitate remarcabilă de inventator încă din tinereţe: el a primit treisprezece certificate de brevet pentru tot felul de idei legate de circuitul apei, inclusiv un dispozitiv rotativ de stropit de apă, cuva pentru toaletă şi o tehnologie fundamental nouă de căzi din  fontă emailată, care se aplică şi astăzi. Ar fi putut deveni multimilionar, dar şi-a vândut afacerea cu instalaţii sanitare pe 100.000 dolari şi s-a apucat de motoare cu ardere internă.
Proiectul automobilului a fost bun dar, lipsit de experienţă în afaceri, Buick nu l-a putut folosi. Partenerul său Whiting s-a întâlnit cu fondatorul General Motors, William Durant, şi au convenit o fuziune. General Motors a scăpat de Buick. Mai târziu,  acesta a confirmat reputaţia sa de prost om de afaceri. A dat faliment în încercarea de a crea alte companii auto, apoi a lucrat ca funcţionar în provincie. În 1929, uitat de toţi şi sărac, a murit de cancer, iar maşinile care poartă numele său au fost vândute în mii de exemplare. După moarte, David Buick a fost “jefuit” din nou, emblema familiei sale fiind folosită ca emblemă a fabricii.
Invenţie “subtilizată” de americani
Fiii inginerului Ion Basgan au cerut în 2009 Statelor Unite 100 de miliarde de dolari pentru invenţia pe care americanii au furat-o de la tatăl lor în 1942. Este vorba de o metodă revoluţionară care permitea petroliştilor să foreze la adâncimi de peste 2.000 de metri şi reducea costurile de producţie cu cel puţin 30%. În timpul războiului, însă, Statele Unite i-a confiscat brevetul, informează 24 Heures. Deşi întreaga lume i-a recunoscut meritele, inventatorul nu a primit nici un ban pentru descoperirea sa, iar companiile petroliere au câştigat în următoarele decenii zeci de miliarde de dolari.
Furtul brevetului a fost recunoscut în anii 1960, când s-a estimat şi că petroliştii au câştigat 30 de miliarde de dolari cu invenţia inginerului român. Guvernul american a încercat să ajungă la o înţelegere cu Ion Basgan la sfârşitul anilor 1960, dar acesta a refuzat, pentru că proprietatea privată aparţinea statului comunist. Inventatorul român a reuşit să fugă din ţară împreună cu soţia şi cei trei fii. El a murit trei ani mai târziu, pe 15 decembrie 1980, din cauza problemelor de sănătate şi sărăcie.
După aderarea României la Uniunea Europeană, recuperarea brevetului a devenit posibilă deoarece Tratatul de la Madrid din 2004 recunoaşte protecţia mondială a oricărei licenţe industriale. De asemenea, statutul de membră UE obligă România să îşi rezolve orice probleme legate de abuzurile statului în perioada comunistă.

duminică, 12 iunie 2011

Hackerii români dau dureri de cap poliţiştilor din întreaga lume

* Parte dintre ei se aleg, pentru faptele lor, cu ani grei de închisoare *
Poliţia Naţionala din Spania a reţinut acum două veri cinci români acuzaţi de furt de identitate şi fraudă în valoare de 23.500 de euro, pe un cunoscut site de licitaţii pe Internet, E-bay. Între cei arestaţi se afla şi unul dintre cei mai căutaţi delincvenţi în România, informa un comunicat al poliţiei spaniole, citat de Europa Press. Operaţiunea "Rumbera" s-a finalizat odată cu arestarea celui de-al cincilea membru al grupului, unul dintre cei mai căutaţi delincvenţi din România, pe numele căruia a fost emis un mandat european de arestare pentru mai multe furturi comise cu violenţă. Potrivit Poliţiei din Spania, hoţii ofereau produse electronice foarte cerute, la preţuri accesibile, pentru a-i atrage pe cumpărători, şi primeau în avans banii în conturile lor bancare, fără a le trimite ulterior şi obiectele oferite spre vânzare.
”Cazare” în închisorile americane, pe termen lung
 La finele anului 2008, un român a fost condamnat la 27 de ani de închisoare pentru fraude pe internet. Adrian Florin Fechet, în vârstă de 39 de ani, a fost găsit vinovat pentru că a furat 5 milioane de dolari de la 2.000 de cumpărători de pe eBay şi de la alţi utilizatori de internet, anunţa Chicago Tribune. Judecătorul John W. Darrah a dat această sentinţă, cea mai mare pronunţată până acum în istoria fraudelor pe internet, după ce a aflat că Fechet este cel care a coordonat aceste înşelăciuni şi, mai mult, nu şi-a asumat responsabilitatea pentru infracţiunile comise. Fechet a fost găsit vinovat şi pentru furt de identitate.
Procurorii au declarat că victimele licitau anumite sume pentru produsele de pe eBay, dar nu ofereau destul pentru a-l cumpăra şi astfel pierdeau produsul.  Ei primeau apoi un mesaj electronic de la "cel care oferea produsul spre vânzare", prin care aşa-zisul vânzător îi anunţa că aveau o a doua şansă să cumpere. Acest mesaj nu provenea de la eBay, ci din România, de la membri ai grupului Fechet. Cumpărătorii dornici să profite de a doua şansă de a cumpăra produsul dorit făceau plăţi online către membri ai grupului infracţional, aflaţi în SUA, care transferau apoi sume importante către complicii din România. Cei care trimiteau banii nu primeau, evident, nimic în schimb.
Mai spre zilele noastre, în mai 2009, Sergiu D. Popa, stabilit în Shelby Township, în Michigan, a fost condamnat de un tribunal din Minneapolis la opt ani de închisoare, după ce a păgubit 7.000 de persoane cu 700.000 de dolari, informa
SC Magazine. Potrivit autorităţilor, românul a folosit două conturi de e-mail pentru a face rost de date personale şi informaţii financiare despre anumite persoane. În timpul unei percheziţii în locuinţa sa, FBI a găsit o maşină de falsificat cărţi de credit.
Poliţiştii români, cu un pas înaintea FBI
Un hacker bucureştean căutat de aproape un an de FBI pentru accesarea neautorizată a unor baze de date aparţinând eBay, a fost identificat în primăvara lui 2008. Plângerea formulată de proprietarii site-ului de licitaţii eBay împotriva românului fusese înregistrată la Direcţia de Combatere a Crimei Organizate din Inspectoratul General al Poliţiei Române. Din document reieşea ca Vlad Duiculescu, în vârstă de 20 de ani, cunoscut sub pseudonimul "Vlăduţ", ar fi accesat neautorizat conturile administrative ale site-ului amintit, de unde ar fi sustras informaţii confidenţiale.
Hackerul a fost reperat în Bucureşti, deşi ultimele informaţii îl plasau pe teritoriul Ungariei, "Vlăduţ" fiind identificat după IP-ul calculatorului. Politiştii au intrat dimineaţa, în forţă, în apartamentul din Drumul Taberei în care se afla tânărul. Acesta a reuşit totuşi să arunce pe geam, de la etajul 5, trei laptopuri, anchetatorii fiind apoi nevoiţi să adune bucăţile componentelor celor trei calculatoare, pentru a putea recupera informaţiile de pe hard.
Un comunicat de presă, emis de către FBI pe 1 decembrie a aceluiaşi an, dădea o nouă temă poliţiştilor români, anunţând urmărirea lui Gabriel Constantin, în vârstă de 40 de ani, pentru fraudă pe Internet şi spălare de bani.
Infractori cu vize de turişti
Sub masca preocupării faţă de frumuseţile Australiei, mulţi români pătrund în statele continentului de la capătul Pămîntului şi fură milioane de dolari prin subtilizarea datelor de la bancomate. În aprilie 2009 s-a descoperit că de mai bine de jumătate de an, dispozitive ce "citesc" cardurile au fost ataşate la 40 de bancomate din Sydney, acesta fiind şi motivul pentru care au fost arestaţi patru români, care stăteau în hoteluri din Potts Point şi Darlinghurst. Alţi cinci români au fost arestaţi în Victoria pentru acelaşi gen de infracţiune, care a făcut victime şi în Queensland. Două dintre persoanele arestate în Sydney au fost condamnate la maxim doi ani de închisoare, cu recomandarea de a fi deportate la eliberare.
Studenţi săltaţi de procurori
În aprilie 2009, peste 30 de tineri din Iaşi au fost ridicaţi de procurorii DIICOT, fiind implicaţi într-o reţea organizată de infracţiuni informatice. Majoritatea tinerilor erau studenţi la informatică şi au fost acuzaţi că au adus prejudicii de sute de mii de euro unor persoane din Marea Britanie şi Statele Unite. Tinerii spărgeau site-urile unor unităţi bancare şi obţineau adresele de mail ale clienţilor, după care le trimiteau acestora mesaje prin le cereau contul şi parola. Pagubele se cifrau la aproximativ 400.000 de euro. Poliţiştii au efectuat percheziţii în Turnu Severin, Roman, Bacău şi Paşcani şi au ridicat şi computere, CD-uri, memory-stick-uri şi alte probe.
Evident, nici ardelenii nu puteau să fie mai prejos în domeniu. În 2008, un hacker clujean, în vârstă de 22 de ani, a fost trimis in judecată de procurorii DIICOT Cluj, acuzat fiind că a spart programele de acces la numerele de carduri din diverse banci. Potrivit procurorilor, începând din 2004, el s-a folosit de datele culese în acest mod pentru a achiziţiona online diverse bunuri, pe care le achita cu banii sustraşi din conturile sparte.
Tânărul a spart chiar şi reţeaua de intranet a facultăţii de fizică unde era student, de unde trimitea e-mailuri companiilor producătoare de programe informatice pentru acces neautorizat, pe care le cumpăra fraudulos de pe internet. Ulterior, cu ajutorul acestor programe, tânărul a intrat în bazele de date pentru carduri, reuşind să sustragă din conturi peste 30.000 de dolari. Nu doar conturile cetăţenilor români au fost fraudate în acest mod, ci şi ale unor cetăţeni americani şi asiatici. Tânărul a recunoscut toate infracţiunile de care s-a făcut vinovat.
Centrul de interes mutat şi în România
După ce sute de mii de posesori de carduri din străinătate au fost păcăliţi de români, oamenii trezindu-se, peste noapte, fără bani în conturi, hackerii s-au gândit să-i păcălească şi pe conaţionalii lor. În topul "ţeparilor" din România sunt, de ani buni, vâlcenii, craiovenii, tineri din Bacău, Constanţa, dar şi din Bucureşti.  Ţinte ale înşelăciunilor pe Internet, sau, altfel spus, "phishing-ului" sunt, cu preponderenţă, băncile, clienţii din străinătate şi renumite site-uri de comerţ on line. Metoda e foarte simplă. Se face o pagină aparent indentică cu cea atacată, iar cu ajutorul clonei se trimit mii de mesaje pe internet cu o ofertă atrăgătoare, dar falsă. Scopul principal este de a fura conturile unor cărţi de credit, adica datele despre numerele de conturi şi despre parole. Cu banii celor care cad în plasă, hackerii fac cumpărături, sau golesc bancomate din alte ţări.
Clienţii erau atraşi în "plasa pescarilor" cu un Credit Rapid.
Afacerea nu a mers însă prea bine, deoarece românii sunt destul de prevăzători în furnizarea datelor pe Internet. 

Tradiţii şi ritualuri pentru mame şi bebeluşi

* Oriunde în lume, naşterea unui copil este un moment de neuitat. Dar între clipele naşterii şi primele zile de viaţă ale noului-născut, tradiţiile diferă de la o ţară la alta *
În Algeria, de exemplu, ca peste tot în Maghreb, nou-născutul este primit cu urale şi se sacrifică o oaie pentru celebrarea evenimentului. În regiunea Kabylie (estul Algeriei), după naşterea bebeluşului se ia placenta şi se îngroapă sub un smochin. Un alt obicei spune ca bebeluşul să fie spălat cu ulei amestecat cu sare în trei seri consecutive, pentru ca acesta să miroasă întotdeauna frumos.
După naştere, unele familii păstrează cordonul ombilical. Mama îl arată copilului atunci când acesta împlineşte şapte ani, pentru ca el să-şi amintească de copilărie.
Pentru a proteja micuţul de duhurile rele, se pune un cuţit în pătuţul sau. Pentru a-l ascunde de deochi, ochii bebeluşului sunt înconjuraţi cu un cerc negru făcut cu creion khol. Tot pentru a ţine departe spiritele rele, mama îi înnoadă celui mic două fire de lână neagră şi albă la încheietura şi glezna piciorului stâng, timp de şapte zile după naştere.
Naştere în tăcere absolută
Pentru a nu atrage spiritele rele, femeia din Togo nu trebuie să ţipe nici măcar o dată în timpul travaliului. În comunitatea Ewe, tatăl şi bărbaţii nu asistă la naştere. Ei se duc în sanctuar şi se roagă strămoşilor pentru sănătatea mamei şi bebeluşului.
Tot în sânul acestei etnii, menţionează ele.ro, mătuşa îi face prima baie bebeluşului. În timpul băiţei, cel mic trebuie să bea câteva picături de apă. În prima lună de viaţă, nou-născutul este spălat de mai multe ori pe zi.
În tradiţia togoleză, proaspăta mămică şi bebeluşul ei nu părăsesc căminul timp de şapte zile. Tradiţia aceasta se întâlneşte şi în Asia şi în alte ţări ale Africii. Atunci când iese în sfârşit afară, mama trebuie obligatoriu să poarte sandale pentru a evita să ia boli contagioase.
 Atenţie la deochi
În sudul tunisian, cordonul ombilical se taie cu lama aparatului de bărbierit. După naştere, mama trebuie să-şi protejeze bebeluşul de o "răpitoare de copii". Pentru aceasta, ea depune lângă cel mic o sticluţă cu apă şi o sită. Pentru a îndepărta deochiul, unele etnii obişnuiesc să aplice un pic de funingine pe chipul copilului, făcându-l astfel mai puţin dorit.
Micuţi protejaţi de Coran
În Maroc, în timpul naşterii, femeia încearcă să-şi înăbuşe ţipetele muşcând o şuviţă de păr. Ea trebuie să-şi dezlege părul şi să nu aibă nimic pe cap. Moaşa taie cordonul ombilical. Ea îl leagă cu un fir roşu şi apoi îl taie cu o foarfecă. Ca şi în Algeria, se introduce cuţitul sub patul copilului. În plus, marocanii adaugă şi Coranul, pentru a-l proteja de rău.
Porecle pentru alungat spiritele rele
La chinezi, după naştere, tânăra mamă "are sângele rău", de aceea trebuie să stea închisă în casă 40 zile. Una din fricile cele mai mari ale tinerelor mame este să fie expuse la frig. Când iese prima dată la plimbare cu copilul, îl îmbracă în roşu (culoarea fericirii) dacă e băiat, sau în verde, dacă e fată.
Proaspăta mămică nu îşi alăptează bebeluşul în primele 3 zile, căci laptele este considerat impur. Ea îl hrăneşte cu miere şi lemn-dulce, amestecat cu apă.
Pentru a nu atrage deochiul, mama şi anturajul său nu se extaziază în faţa noului-născut. Nimeni nu îşi exprimă emoţiile.
Bebeluşul poartă o brăţară împletită la încheietura mâinii, care simbolizează ataşamentul copilului de spiritul său. Mama îi face multe masaje copilului, pentru a întări această legătură a trupului cu spiritul.
La 30 zile după naştere, se organizează o ceremonie, luându-se moţul copilului. În general, micuţul nu primeşte prenume înainte să împlinească un an.
Părinţii îl strigă după o poreclă jignitoare, pentru a îndepărta spiritele rele.
Pregătiţi pentru Paradis
Nici în India femeia nu trebuie să dea semne de suferinţă în timpul travaliului. Viitoarea mămică dă naştere lungită pe un ţesut tradiţional, cu părul desprins, fără inele sau brăţări, fiind permişi doar cerceii din nări şi din urechi.
După naştere, cordonul ombilical este uneori îngropat pe verticală, pentru ca zeul Vishnu să-l poată prinde şi să tragă astfel copilul spre Paradis. În alte comunităţi, cordonul este uscat şi pus într-un săculeţ. Mama îl agaţă apoi la gâtul copilului, cu rol de talisman.
Tot pentru a îndepărta deochiul, ochii nou-născutului sunt machiaţi cu khol negru. Urechile şi nasul bebeluşilor (băieţi şi fetiţe) sunt găurite în prima săptămână de viaţă, iar părul le este ras.
Vrăjitori, vindecători şi pavăză pentru spirite
- În Cambodgia, pentru a proteja camera viitoarei mame, familia face apel la un specialist în magie care, între alte ritualuri, trasează cruci din var alb pe uşi şi pereţi.
După naştere, placenta este spălată, data cu sare şi învelită într-o frunză de bananier. Timp de 3 zile, ea rămâne alături de bebeluş. Placenta este apoi îngropată într-un loc apropiat de casă;
- În Guatemala, moaşa pregăteşte un fel de poţiune magică pentru accelerarea contracţiilor şi masează burta gravidei. În aceeaşi ţară, cordonul ombilical se agaţă în bucătărie, dacă s-a născut o fetiţă (ca să fie o bună bucătăreasă), sau de ramura unui copac, dacă s-a născut un băieţel (pentru a deveni puternic).
Proaspăta mămică nu poate să intre în biserică timp de 40 zile după naştere;
- Şi în Mexic, gravida trebuie să fie curajoasă la naştere. Dacă se plânge, anturajul râde de ea, în loc s-o compătimească. Dacă contracţiile sunt prea slabe, i se dă să înghită un ou crud. După naştere, mama şi bebeluşul ei sunt foarte vulnerabili la influenţa spiritelor pădurii. Uşile trebuie deci să rămână închise.
Când se naşte o fată, femeile îi dau găuri în urechi înainte să împlinească o oră de viaţă. Prima pereche de cercei i se pune după trei zile. Mama stă închisă în casă cu nou-născutul, în prima săptămână după naştere şi primeşte foarte puţine vizite;
- În timpul travaliului, în Brazilia, bunica taie în general cordonul ombilical, folosind o lamă de bambus. Pentru a ţine la distanţă deochiul, brazilienii fac apel la un vindecător, mai ales dacă bebeluşul suferă de diaree. El recită rugăciunile de trei ori, ţinând deasupra copilului nişte ierburi magice.

Lacurile din măruntaiele pământului

Foto: carpati.org
* Pe glob există ape la care nu ajunge lumina soarelui, multe ştiute doar de exploratori *
Undeva la antipodul unei banale plimbări cu barca în parc putem plasa o scufundare într-un lac aflat sub pământ, când e vorba de temerari. Ori o explorare de suprafaţă, sau o plimbare la “lumina stalagmitelor”, pentru turiştii ceva mai curajoşi. În România şi în lume există numeroase peşteri ce ascund lacuri – subacvatice, multe o frumuseţe stranie. 
Bijuteriile lacustre din peşterile Retezatului
La sud de Valea Lăpuşnicului, pe unde altădată se scurgea cel mai lung gheţar din Carpaţii româneşti (13 km lungime, 300 m grosime), se află aşa-numitul Retezat Mic, alcătuit preponderent din calcare. Aici, scrie www.xtrem.ro, se află paradisul peşterilor (Peştera Ursoaicei, Peştera lui Zeicu, Dalma cu Brazi, Peştera cu Cuie), avenelor (Avenul din Stâna Tomii) şi cheilor (Butii, Scocului). Profesioniştii – căţăratori şi scufundători - pot explora pe îndelete Piatra Altarului, Ponoraş, Micula, Osoi, Fagului, Vadu Crişului, Valea cu Peşti, Dalma cu Brazi sau mai noile Danea şi Colţului.
Toate adună sute de kilometri de labirinturi subpământene, zeci de lacuri, sute de specii unice, milioane de roci mai vechi decât întreaga omenire, candelabre, stalactite şi stalagmite născute din multe milenii, picătură după picătură, un fir de calcar după altul. Strânse într-un peisaj de basm, de parcă natura ar fi vrut să ia o pauză şi să facă ceva frumos doar pentru sine, departe de ochii lumii.
Dalma cu Brazi
Urcuşul istovitor este pe deplin justificat pentru această peşteră. Se pleacă din Valea Jiului de Vest, iar peştera e străjuită de un pâlc de brazi falnici, care i-au dat şi denumirea. Peştera are apă pe o mare parte a galeriilor, făcând ca cizmele de cauciuc să fie indispensabile explorării. După intrare, lacul din sala mare începe chiar din zona vestibulară. O stalagmită în formă de teancuri de farfurii poate fi admirată în sala mare a peşterii, alt punct interesant fiind insula din sala lacului. O altă galerie ascendentă pleacă spre o săliţă mică, unde oase de Ursus Spelaeus au fost încastrate în calcit.
“Catedrala scufundată” de la Zgurăşti
Cel mai mare lac subteran din România se află în Zgurăşti, o peşteră protejată din Munţii Apuseni, aflată nu departe de cătunul Mununa, în drumul spre Gheţarul Scărişoara. Drumul până acolo cu barca şi echipament de scufundare este o adevărată performanţă, iar explorarea lui subacvatică e echivalentă cu congelarea, căci apa are cel mult 4 grade Celsius. Dar merită, se menţionează pe www.natgeo.ro: “cel puţin la începutul scufundării apa este foarte limpede. Din surplombele pereţilor atârnă candelabrele stalactitelor submerse, câteva foarte mari, ce dau cavernei aspectul de catedrală scufundată. La 12-15 metri adâncime, întâlnim fundul lacului, acoperit de un strat gros de sediment roşu. Misterioase găuri şi canale săpate în sediment arată că în acel mediu auster trăiesc vieţuitoare necercetate încă. Lacul are un volum de circa 10.000 de metri cubi. Şi alte peşteri din România adăpostesc lacuri subterane de o frumuseţe excepţională, chiar dacă sunt relativ mici. Unele dintre ele sunt efemere, se formează numai în perioadele cu bogate infiltraţii subterane, alimentate de ploi sau topiri de zăpezi. Remarcabile în felul lor sunt şi lacurile ce nu depăşesc 3-4 metri adâncime din Peştera Piatra Altarului, din Bihor. Aici, din calcitul dizolvat în apele transparente, au precipitat cristale albe, care le-au transformat în adevărate geode subacvatice. Sunt printre cele mai remarcabile formaţiuni de acest fel din Europa”.
Scurtul drum de la ficţiune la realitate
Dacă nu aţi citit cartea lui Jules Verne, aţi văzut, cu certitudine, măcar filmul “Călătorie spre centrul Pământului”, prilej perfect de a trăi, alături de eroii poveştii, emoţiile unor peripeţii incredibile. O poveste fantastică, imposibilă – veţi spune pe drept cuvânt. Pentru ca în realitate, descrie www.natgeo.ro, sub greutatea formaţiunilor geologice, rocile tind să se compacteze în adâncime, iar probabilitatea existenţei unor goluri capabile să găzduiască lacuri este redusă.
Cu toate acestea, volume imense de apă se află sub pământ. În ţara noastră, de pildă, rezervele exploatabile de apă subterană sunt de peste nouă miliarde de metri cubi pe an. Dar ele sunt găzduite în porii şi fisurile rocilor. Şi totuşi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori, ficţiunile lui Jules Verne s-au dovedit reale. În 1960, Serghei, fiul marelui fizician atomist Kapita (care era basarabean şi vorbitor de limba română), laureat al Premiului Nobel pentru fizică, a ajuns la concluzia incredibilă că lângă staţiunea sovietică Vostok, din Antarctica, la 4 kilometri sub gheaţă, se află un lac uriaş. Cu o suprafaţă de 15.000 de kilometri pătraţi şi o adâncime maximă de 800 de metri, Lacul Vostok e al cincilea ca mărime de pe glob! Investigaţii radar făcute recent din satelit şi un foraj prin cei 4.000 de metri de calotă glaciară arată că în imensul lac se formează curenţi şi maree şi că apa de fund e uşor termalizată.Nici „monştrii“ nu lipsesc, dar e vorba de o comunitate biologică de bacterii, nestudiate. Savanţii acţionează cu prudenţă maximă, pentru a nu contamina cea mai pură apă de pe Terra, sigilată sub gheaţă de sute de mii de ani.
Şi bulgarii au avut nu demult o reală surpriză: în timpul unor prospecţiuni în Munţii Rila, prăjina de foraj a plonjat în gol. Investigaţiile ulterioare au evidenţiat o cavitate gigantică umplută cu apă termală, cu un volum de 237 de milioane de metri cubi, deci o dată şi jumătate cât Lacul Snagov. Un foraj s-a oprit la adâncimea de 1.300 de metri, fără a atinge fundul cavităţii.
Fascinaţia adâncurilor
Există lacuri subterane pe care vă puteţi plimba cu gondola. De obicei, ele sunt găzduite în mari peşteri modelate prin dizolvare în masivele calcaroase. Aşa este „Marea Pierdută“ (The Lost Sea), din Tennessee, de 2,3 hectare. De un albastru de ametist este “Gruta do Lago Azul”, din Brazilia. Fundul său se pierde dincolo de adâncimea de 280 de metri. Paradoxal, dar unele dintre cele mai mari lacuri carstice se află sub ţinuturi extrem de aride. Cel mai mare lac subteran din lume accesibil omului este „Răsuflarea Dragonului“, în Deşertul Namib. Coborând 70 de metri pe o coardă în imensa cavitate naturală, se atinge oglinda lacului. El are o suprafaţă de 2,5 hectare şi a fost explorat de scafandri până la 130 de metri. Alte mari lacuri subterane se află în Deşertul Nullarbor şi în alte zone uscate din sudul Australiei.
Explorarea unui astfel de abis este o experienţă incitantă. Exploratorii români au coborât împreună cu scafandrii cehi în abisul Hranice, un lac carstic din podişul morav. “Covorul plutitor de frunze galbene nu te lasă să bănuieşti ce prăpastie lichidă este dedesubt.
Am plonjat drept în jos, alunecând printre pereţii colţuroşi, până când aceştia au dispărut din faţa măştii, căci pe la 50 de metri adâncime cavitatea se lărgeşte, luând forma unui gigantic clopot. Senzaţia de pierdere a oricărui reper vizual era copleşitoare. Abisul negru de dedesubt a fost sondat până la 267 de metri, dar nu e sigur că se opreşte acolo” (www.natgeo.ro).

Perspectiva asupra morţii, schimbată de scornelile timpurilor moderne

Bilele recifale. Foto www.descopera,ro
* Excentricii zilelor noastre optează pentru înmormântări spaţiale, pe fundul oceanelor, soluţii completate cu numeroase alte năstruşnicii *
E cât se poate de inedit, dacă nu ai ajuns în spaţiu în timpul vieţii, să o faci după ce “treci dincolo”. Această formă de părăsire a lumii celor vii presupune lansarea în spaţiu a unei mici cantităţi de cenuşa rezultată în urma incinerării trupului lipsit de viaţă al unui defunct. Cenuşa este incapsulată într-un recipient de dimensiunea unui ruj şi lansată în spaţiu la bordul unei rachete. Din anul 2004, titrează descopera.ro, mostre ale corpurilor provenind de la cel puţin 150 de persoane au "beneficiat" de o asemenea ceremonie funebră "celestă". Conceptul trimiterii în spaţiu a rămăşiţelor umane cu ajutorul rachetelor a fost propus pentru prima oară de Richard DeGroot într-un articol al ziarului "Seattle Times", din 3 aprilie 1977.
La douăzeci de ani de la acest moment, în data de 21 aprilie 1997, avea loc cel dintâi zbor cosmic cu cenuşă umană la bord. În acea zi, o aeronavă a transportat o rachetă Pegasus modificată, ce conţinea mostrele rămăşiţelor a 24 de oameni, la altitudinea de 11 kilometri deasupra Insulelor Canare. De aici, racheta a dus mai departe mostrele după o orbită cu apogeul la 578 de kilometri şi cu perigeul la 551 de kilometri de Terra. În prezent, o singură companie, Space Services Inc, oferă "înmormântări" spaţiale, după ce a preluat afacerea de la Celestis Inc, care a lansat patru asemenea zboruri între 1997 şi 2001. Pe măsură ce ştiinţa progresează, se aşteaptă ca atât costurile cât şi dificultăţile acestor operaţiuni să fie reduse, şi alte companii având astfel posibilitatea de a intra pe o altfel de piaţă a pompelor funebre.
”Bilele recifale”, devenite eterne
O altă inedită metodă de înmormantare implică integrarea resturilor incinerate ale acestora în interiorul unor sfere oţelite, de forma unor pietre recifale, ce sunt apoi scufundate în ocean, spre a deveni parte a recifului natural deja existent. Ideea a prins viaţă pe la sfârşitul anilor '80, atunci când doi studenţi ce făceau scufundări în apele din apropierea coastei Floridei au constatat un declin accelerat al recifului de corali. Nu s-au mulţumit doar cu descoperirea şi au decis să ia şi măsuri pentru reabilitarea mediului. Astfel, au gândit crearea unui material şi a unui sistem care să imite ambianţa marină naturală ce întreţine viaţa coralilor şi dezvoltarea microroganismelor. În acest mod s-a născut conceptul "Bilelor Recifale", a cărui menire a fost reconstruirea ambientului muribund.
Proiectul a fost pus în practică în 1990. De atunci, s-au înfăptuit peste 3.500 de proiecte la nivel mondial, cu peste 400.000 de bile recifale plantate pe podeaua oceanică. Mult mai târziu, în 1998, Carleton Glen Palmer, socrul lui Don Brawley, unul dintre iniţiatori, a cerut ca, după moarte, cenuşa lui să fie implementată în recif. Acest lucru s-a şi întâmplat şi la scurt timp s-a născut noţiunea şi totodată afacere a "Recifurilor Eterne". Oamenii au început să audă, iar ideea a fost adoptată de tot mai mulţi dintre ei.
Înmormântarea… în diamante
"Un diamant de înaltă calitate, cu certificat, creat din firele de păr sau din cenuşa persoanei dragi, ca o amintire a vieţii sale unice. Un mod de a strânge la piept în fiecare zi memoria omului iubit. Memorialul LifeGem îţi va oferi o amintire de durată, care va ţine cât un diamant. Pentru totdeauna". Cam aşa îşi promovează, pe pagina de Internet proprie, afacerea şi produsele compania care "înmormântează" oamenii decedaţi în diamante, pe care ruda sau rudele le pot purta pe degete, ataşate unor inele preţioase. LifeGem oferă, într-adevar, diamante calitative, obţinute din carbonul trupului uman, ce pot fi comandate şi purtate ca simbol al preţioasei legături personale cu cel trecut în nefiinţă. În procesul de fabricaţie, scrie descopera.ro, carbonul uman este expus temperaturilor extrem de ridicate, ce îl transformă în grafit. Acesta, la rândul sau, este amplasat într-un creuzet şi încins la 3.000 de grade Celsius. Fiecărui creuzet îi este alocat un număr de identificare. După încălzire, grafitul este amplasat într-o presă pentru diamante. Aici, el este sfărâmat în atomi, care apoi se cristalizează împreună. În final, un diamant se naşte. El va fi şlefuit în forma dorită de client de către un tăietor de diamante. O asemenea piatră preţioasă are preţuri diferite. În funcţie de dimensiuni, carate - între 0,2 şi 1,5 - şi culoare, costurile variază între 2.000 de dolari şi 19.000 de dolari. Fabricarea unui diamant durează, în general, între şase şi nouă luni, funcţie de culoarea solicitată.
Morţi “explozive”
Compania “Heavens Above Fireworks” a
realizat artificii unice - prin incorporarea, în reţeta clasică de producţie, a unei cantităţi din cenuşa rezultată în urma incinerării unui cadavru. Astfel, ceremonia de rămas bun a unui defunct se transformă într-un spectaculos şi mai vesel eveniment memorial. Reprezentanţii firmei organizează show-uri de artificii în manieră profesionistă, realizate după placul şi cerinţele clienţilor, ce pot fi susţinute şi de alte activităţi. De asemenea, serviciile companiei includ fabricarea de mici rachetuţe domestice, cu cenuşa persoanei decedate, pe care rudele sau prietenii le pot lansa personal pe bolta nopţii, într-un mini-spectacol luminos propriu.
Ofertele sunt valabile şi pentru animale de companie. Focurile de artificii pot fi acompaniate de o melodie favorită de fundal şi, după preferinţe, chiar de un toast cu şampanie. Tipic, un spectacol durează aproximativ cinci minute, dar se întâmplă adesea să fie prelungit. Preţurile variază de la aproximativ 1.300 de euro pentru show-urile standard până la circa 2.500 de euro, pentru pachetele mai complexe. În plus, şi Heavens Above Fireworks oferă, prin pachetul "Zboruri spaţiale memoriale", posibilitatea ca o mica parte din cenuşa funerară să fie trimisă în cosmos.
O nouă viată… pe hârtie
Un set conţinând nu mai puţin de 240 de creioane se poate confecţiona din carbonul rezultat în urma incinerării unei persoane. Fiecare creion este ştanţat cu auriu, în lung, cu numele decedatului, alături de anul naşterii şi cel al morţii sale. Creioanele nu pot fi extrase din cutia de lemn în care sunt păstrate decât pe rând, unul câte unul.
Odată ce un creion a fost scos, mai poate fi introdus doar printr-o mişcare de tipul du-te vino pentru ascuţire. Rămăşiţele rezultate în urma acestui procedeu rămân să umple spaţiul gol al creionului sau al creioanelor folosite. În timp, locul creioanelor este luat de reziduul procesului de ascuţire, un soi de nouă cenuşă, cutia transformându-se într-o urnă funebră. Mica fereastră îndeplineşte un soi de funcţie de calendar, permiţându-i proprietarului să observe numărul de creioane rămase odată cu trecerea timpului.
Cenuşa, ingredient în picturi excentrice
Portretul pictat al unei persoane dragi este poate cea mai eficientă metodă prin care să ne amintim de ea după ce nu mai este în lumea celor vii. O pictură în a cărei compoziţie să intre şi fragmente din cenuşa individului respectiv, combinate cu o mixtură foarte specială de ulei pentru pictat, este aproape o resurecţie a acelui om. Compania care oferă doritorilor asemenea pachete funerare dispune de un artist profesionist capabil să creeze portrete unice, care reprezintă amintiri ce vor dăinui peste generaţii, dar şi un adevărat suport emoţional. Val Thompson este specializată în realizarea de peisaje cu cenuşa celor morţi. Materia primă folosită este, mai ales, acuarela acrilică, iar costurile variază în funcţie de dimensiuni şi de complexitatea desenului, între 500 şi 1.000 de euro.