Meteora României

* Mănăstirea argeşeană de la Corbii de Piatra este unică în Romania, fiind singura mănăstire săpată în piatră de pe meleagurile noastre *

Situat la jumătatea distanţei dintre oraşele argeşene Curtea de Argeş şi Câmpulung, lăcaşul de cult ce vine din alte timpuri a fost supranumit “Meteora României”, stranietatea amplasării amintind de celebrele mănăstiri greceşti.

Şapte secole de viaţă

Cu certitudine, prima atestare documentară - 23 Iunie 1512 - nu este şi data înfiinţării mănăstirii, menţionează istoricul reliefat pe www.corbiidepiatra.ro, existând informaţii conform cărora sfântul lăcaş a existat şi înainte de această dată. “Istoric”-ul amintit este o compilaţie din datele adunate de la Arhivele Naţionale, la care se adaugă scrierile istoricului Constantin Rădulescu-Codin şi ale criticului de artă Clara Laura Dumitrescu.

Se mai vede şi azi, cu ochiul liber, că biserica păstrează porţiuni importante din pictura străveche, putând fi admirate scene religioase precum: Deisis, Bunavestire, Jertfa lui Avraam, Naşterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Învierea lui Lazăr, Botezul Domnului, Schimbarea la Faţă, Înălţarea Domnului, Arhanghelul Gavriil ş.a. Caracteristicile stilistice, calitatea picturii, însoţite în exclusivitate de inscripţii greceşti, coroborate cu informaţiile documentare, permit datarea cu certitudine a ansamblului în primele decenii ale secolului XIV, datare prin care Corbii de Piatra este lăcaşul cu cea mai veche pictură din Ţara Românească.

Ascunzătoare pentru creştini

Diaconul Pavel de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, în calitate de cronicar în călătoriile sale prin Ţările Române, vizitează în 1658 şi bisericuţa rupestră de la Corbi, pe care o descrie ca fiind "mică dar frumoasă, despre care se spune că a fost ascunsă şi apoi descoperită de un sfânt eremit căruia i s-a arătat în vis şi care venind aici o deschise; vechile zugrăveli se pot încă vedea în ea şi se săvârşeşte aici regulat Liturghia”. Legenda redescoperirii bisericii poate fi ecoul unei realităţi legate fie de începutul aşezării monastice, când o grotă naturala a fost, poate, adaptată cultului de către un eremit peregrin, fie de un moment situat după risipirea primei aşezări monastice, dar anterior ctitoririi din 1512. Cel mai devreme aceasta perioadă poate fi în secolul II, atunci când unii istorici susţin că biserica slujea creştinilor de ascunzătoare, în vremuri de prigoană, pentru că era foarte bine camuflată, intrarea făcându-se de-a buşilea, printr-o uşă mică, săpată în peretele nordic. Iar cel mai târziu poate fi vorba de începutul secolului XIV, atunci când a şi fost pictată biserica. Redeschiderea bisericii la începutul secolului XIV presupune existenţa unei vetre monahale la Corbi cu mult timp înainte de aceasta. Legendele locului spun ca înainte de Basarab I a existat un alt ctitor, Harabo voda, iar un alt argument poate fi arhitectura bisericuţei care derivă tipologic din bisericile - sală, cu două altare, dedicate unui hram dublu - caracteristici ale lumii bizantine din secolul X.

“Rude” în Turcia

Biserica de la Corbi se înrudeşte tipologic cu grupul de biserici rupestre din Capadocia, Turcia, însă are particularitatea a două altare pe un singur naos, prin care biserica rupestră este unică la noi în ţară. Se ştie, cu certitudine, că pictarea unei biserici a reprezentat chiar şi în secolele mai apropiate o lucrare destul de costisitoare şi e greu de crezut că aducerea şi remunerarea unei echipe de zugravi din afară a revenit în sarcina unei comunităţi monastice. Astfel, iniţiativa şi fondurile unui ctitor se înfăţişează ca necesare şi plauzibile. În lumina acestor consideraţii, Basarab I Voievod din pomelnicul mănăstirii nu mai apare ca un nume de legendă, ci drept ctitor real.

“Monastire domnească” şi divan voievodal

La 23 Iunie 1512, monahia Magdalina (în mirenie Musa, fiică şi soţie de boier, descendentă din familia boierilor Craioveşti şi mătuşa Voievodului Neagoe Basarab, proprietară a moşiei de la Corbi) redeschide mănăstirea de la Corbii de Piatra, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, pe care o închină domnitorului Neagoe Basarab, mănăstirea căpătând astfel încă de la (re)înfiinţarea ei statutul de mănăstire domnească. Astfel, după spusele lui Nicolae Iorga, mănăstirea Corbii de Piatră este prima mănăstire de călugăriţe înfiinţată la noi în ţară. În septembrie, acelaşi an, domnitorul Neagoe Basarab închină mănăstirea de la Corbi ctitoriei sale de suflet, mănăstirea Argeşului, Corbii de Piatră devenind până în secolul XVIII metocul acesteia. După doar trei ani, la Corbi sunt aduşi calugări, maicile mutându-se la schitul Ostrov, unde, după moartea domnitorului, se va calugări şi doamna Despina, sub numele de Platonida monahia.

La sud de pronaos este trapeza mănăstirii, dăltuită la rându-i în piatră, despre care tradiţia afirmă că îi slujea domnitorului Neagoe Voievod de divan, unde judeca diferite pricini şi stingea anumite neînţelegeri, atunci când lua parte la praznicul hramului mănăstirii Corbii de Piatră, “Adormirea Maicii Domnului”.

Biserică de mir

În prima jumătate a secolului XVIII, mănăstirea devine biserică de mir, ca urmare a aşezării în jurul ei a unei puternice colonii de români, peste 200 de familii, veniţi din Jina Sibiului - ce şi-au părăsit locurile natale din cauza persecuţiilor religioase. La începutul secolului următor, biserica este modificată, luând înfăţişarea pe care o are şi astăzi. Atunci, arhiereul Iosif de Sevasta, cel care i-a aşezat pe jinari la Corbi, dăruindu-le biserica şi toate posesiunile mănăstirii, ia hotărârea de a mări sfântul lăcaş, dăltuind în stâncă un pronaos de 5,5m/4,5m, cu intrare spre Nord în naos. Se sparge zidul despărţitor dintre cele două altare, din care ia naştere noua sfântă masă (pe care se slujeşte şi astăzi) şi se construieşte o nouă catapeteasmă, care va fi pictată de Ştefan zugravul, la 6 Iunie 1814. Tot atunci se adaugă al doilea hram bisericii, Sfinţii Apostoli Petru si Pavel. Deasupra bisericii, încastrată în stâncă este crucea de piatră de la 1700 iar în faţa ei este paraclisul –clopotniţă de la 1890. Mai jos de paraclis este o lespede de piatră despre care se crede că ar fi fost jertfelnic dac. De asemenea, sunt presupuneri că în stânga Râului Doamnei, pe Plaiul de Mijloc s-ar afla ruinele castelului lui Voicu Corvin, fiul lui Serb şi tatal legendarului Iancu Corvin de Hunedoara. Inspirat din folclorul local, scriitorul Alexanru Odobescu, cercetător pasionat şi avizat al antichităţilor zonale consemna, într-un raport din 1861, prezenţa, la începutul veacului XVII, a unei oştiri în preajma monumentului. În satul Corbi există o bisericuţă săpată în stâncă, unde se zice că s-au adunat rămăşiţele oştirii lui Mihai Viteazul, după uciderea de la Turda.

Gândurile de viitor pentru “Corbii de piatră” au în vedere construirea unui complex alcătuit din corp de chilii, paraclis şi clădiri - anexe, precum şi începerea operei de restaurare a picturii, lucrări prin care vestitul lăcaş de cult să-şi recapete strălucirea de odinioară.

“Şcoala de acasă”, o “Cenuşăreasă” în România

* Aflată în afara legii în România, educaţia de tip alternativ (ce se face la domiciliu), este legiferată în Austria, Finlanda, Ungaria şi Slovenia *

În prezent, conform Hotǎrârii de Guvern 1251/2005, „Şcolarizarea la domiciliu se acordă copiilor, elevilor cu cerinţe educative speciale, nedeplasabili, precum şi elevilor din şcolile de masă care sunt nedeplasabili din motive medicale, pe o perioadă de timp mai mare de 21 de zile". Asociaţia Home Schooling România întreprinde din 2002 demersuri pentru legalizarea “Homeschooling” (şcolarizarea copiilor în familie) în România, numai că întâlnirile cu parlamentarii şi oficialii Ministerului Învăţământului nu s-au soldat cu niciun succes.

Ce este “Homeschooling”-ul (HS)?

În general, acest tip de educaţie este “accesat” de rezidenţi români cu dublă cetăţenie, de familii în care unul dintre părinţi are studii universitare sau postuniversitare sau de familiile cu un grad de interes ridicat pentru educarea copiilor lor, dezamăgite de calitatea, eficienţa şi rezultatele sistemului de învăţământ instituţionalizat. Educaţia la domiciliu, se punctează în studiul publicat pe www.semneletimpului.ro, mai este dorită de părinţii care au devenit îngrijoraţi de viciile care se pot deprinde în anturajul şcolar (fumat, droguri, violenţă, sex etc) şi care au depăşit temerea „nesocializării copiilor prin homeschooling".

HS pleacă de la premisa că rolul părinţilor în educaţie este de o atât de mare importanţă, încât este aproape imposibil să le găseşti un substitut. Părinţii sunt cei care îşi cunosc cel mai bine copiii şi au cea mai mare disponibilitate de a contribui la modelarea lor şi a le asigura o educaţie care nu se rezumă la memorarea şi reproducerea de informaţii/date, ci are în vedere dezvoltarea întregii “infrastructuri” a acestora: corp, minte, suflet.

În limitele legii, ori cu acordul tacit al oficialilor

Sunt ţări în Uniunea Europeană unde educaţia la domiciliu este legală: Austria, Finlanda, Ungaria şi Slovenia. În alte ţări, această metodă alternativă de educaţie nu a fost aprobată, dar se practică.

În Spania, Olanda, Cipru sau Germania, guvernele nu au aprobat scoaterea copiilor din sistemul de învăţământ obligatoriu la vârste cuprinse între 6 şi16 ani. Excepţie face regiunea spaniolă Catalonia, unde, de la începutul anului 2009, se discută posibilitatea legalizării educaţiei la domiciliu, avându-se în vedere că aproximativ 500 de familii practică deja acest sistem pe cont propriu.

În Austria, părinţii îşi pot educa acasă copiii dacă îi înregistrează la o şcoală locală. În luna mai a fiecărui an, toţi aceşti copii sunt examinaţi, iar dacă nu promovează acest examen, părinţii lor sunt obligaţi să îi reînscrie la şcoală ca să repete anul.

În Franţa, alternativa HS este recunoscută legal, familiile fiind obligate doar să îşi înscrie copiii la două autorităţi: la Primărie şi la Inspectoratul Academic. De la vârsta de 8 ani, copiii sunt verificaţi bianual pentru a se putea monitoriza evoluţia lor. Examenele sunt susţinute la limba franceză şi la matematică.

În Irlanda, Constituţia garantează dreptul la educaţie acasă şi, în anul 2000, s-a aprobat Actul de Educaţie, care - la secţiunea 14 - precizează condiţiile în care se desfăşoară educaţia „în alt loc decât într-o şcoală înregistrată". Actul le cere părinţilor să precizeze care va fi conţinutul educaţional propus pentru copilul lor, materialele didactice folosite şi timpul alocat. Un reprezentant al autorităţilor are sarcina de a inspecta cu regularitate modul în care se desfăşoară activitatea de educare a copiilor.

În Marea Britanie, “Elective Home Education” normează activitatea educaţională pentru cei care optează pentru educaţia la domiciliu din alte motive decât cele de sănătate sau de carieră (actorie, sport de performanţă etc).

Diferenţele fundamentale între educaţia promovată în şcolile publice şi cea la domiciliu

Educaţia în şcoala publică	Educaţia la domiciliu
Copilul este parte a unui grup. Educaţia publică se concentrează asupra modelării copilului pentru a se conforma standardelor de grup.	Copilul este un individ. Educaţia la domiciliu se concentrează asupra dezvoltării întregii personalităţi a copilului.
Mecanismele de învăţare sunt axate pe ordine, conformare, regim şi control. Formalismul demotivează, înăbuşind curiozitatea, creativitatea şi dorinţa de învăţare a copilului.	Structurile de învăţare sunt create în interesul copilului şi al familiei. Timpul de calitate acordat şi libertatea de exprimare dezlănţuie curiozitatea, creativitatea şi dorinţa naturală de a învăţa ale copilului.
Nivelul predării este „redus", un compromis menit să nu-l piardă pe drum pe elevul cel mai slab al clasei. Elevii motivaţi sunt frustraţi de ritmul lent, iar elevii slabi, de ritmul rapid; elevii de nivel mediu rămân la nivel mediu. Elevii slabi sunt stigmatizaţi, iar elevii rapizi sunt frânaţi.	Predarea este „unu la unu". Se corelează capacităţile de învăţare ale copilului cu ritmul predării. Fiecare copil progresează în ritm propriu, conform capacităţii sale de învăţare şi de motivare. Fiecare copil este tratat ca individ, fără a fi comparat cu alţii, ceea ce elimină frustrările.
Într-o clasă de 15-30 de copii, educatorul îi acordă fiecărui copil atenţie individuală limitată, fiind incapabil să răspundă adecvat la nevoile şi interesele fiecărui copil în parte.	Părintele este capabil să acorde fiecărui copil atenţie individuală nelimitată şi să răspundă la nevoile şi interesele fiecărui copil.
Elevul trebuie să înveţe cum să fie pe placul profesorilor. Relaţiile de autoritate sunt nefireşti şi formale.	Copilul doreşte instinctiv să fie pe placul părinţilor săi. Relaţia de autoritate este naturală şi neformală.
Profesorul se bazează în mod automat pe manuale şi metode lipsite de vigoare, de prospeţime. Profesorul tinde să îşi impună autoritatea.	Părintele este liber să aleagă cele mai bune cărţi şi programe şcolare pentru copiii săi. Copilul „învaţă cum să înveţe" şi să se bazeze pe capacităţile şi deprinderile astfel dobândite.
Se pierde mult timp cu disciplinarea elevilor. Învăţarea nu este corelată cu realitatea clasei. Elevul stă în bancă asteptând „să treacă ora mai repede". Se predă puţin într-un interval de timp mult prea mare. Cei mai mulţi elevi ajung absolvenţi doar pentru că „le-a sosit timpul", respectiv la vârsta de 18 ani.	Nu există timp pierdut. Toată viaţa este o sală de clasă, deci fiecare activitate sau implicare este o oportunitate de învăţare. Părintele poate preda mai mult într-un timp mai scurt. Nu va fi greu pentru copil să fie absolvent mult mai repede, chiar la vârsta de 13-14 ani.
Copilul avansează pe traseul şcolar pe baza vârstei şi a notelor obţinute, fără să se ţină cont de gradul de însuşire a cunoştinţelor, de reala sa capacitate de înţelegere sau de competenţă.	Copilul înţelege că învaţă pentru el. El progresează doar pe baza cunoştinţelor sale, prin dezvoltarea unui sistem propriu de conexiuni între informaţii şi pe baza competenţei sale reale, fără a se ţine cont de vârstă sau de note.
Copilul este testat în primul rând cu privire la cunoştinţele sale „lineare" - pe termen scurt (capacitatea de a reda date şi informaţii). Reţinerea este de scurtă durată. Sunt preferate testele scrise, cele orale fiind evitate.	Copilul este testat în primul rând cu privire la cunoştinţele „globale" - pe termen lung (capacitatea de a înţelege ideile şi conceptele). Capacitatea de reţinere este mare. Testele scrise devin inutile. Testările orale sunt mai eficiente şi o măsură mai bună a învăţării.
Temele sunt obligatorii, fiind fundamentate prin constrângerea practicată de educaţia instituţionalizată.	Nu există teme. Toată învăţarea se face în timpul predării.
Notele sunt necesare pentru profesori în vederea controlării elevilor şi verificării progresului acestora în cadrul unei clase mari de elevi.	Notele sunt irelevante. Părintele lucrează cu copilul său până când cunoştinţele sau deprinderile sunt însuşite.

Noile sporturi extreme, între amuzament şi accidente mortale

* Tinerii zilelor noastre, care nu pot trăi fără adrenalină la cote maxime, consideră de-a dreptul banale sporturi altădată extreme - ca săritura cu coarda elastică, snowboarding-ul sau surf-ul pe valurile oceanului *

În timpul actual, cele mai tari distracţii sunt mult mai periculoase, amatorii noilor sporturi extreme dând dovadă, de cele mai multe ori, de un curaj nebun. Un „Top 10” al celor mai demente sporturi extreme practicate la ora actuală în lume a fost realizat de site-ul www.oddee.com:

1. „Volcano boarding” e un fel de snowboarding, diferenţa fiind că îţi dai drumul la vale cu placa pe un vulcan activ şi nu pe o pârtie cu zăpadă. Amatorii de senzaţii tari se strâng la muntele Cerro Negro din Nicaragua, se echipează corespunzător (salopetă, cască, ochelari, eventual genunchiere) şi îşi dau drumul la vale, cu viteze de circa 80 de kilometri pe oră. Se pare că, până acum, există vreo 10.000 de persoane care fac „volcano boarding”. Cei ce au practicat noul sport scriu, pe bloguri, că urcuşul pe vulcanul destul de tânăr („doar” 150 de ani), nu e dificil, problema complicată fiind căldura cu care trebuie să se confrunte, vulcanul fiind activ şi erupând o dată la câţiva ani (din fericire pentru practicanţii ciudatului sport, ultima dată în 1999). În mod obişnuit, dacă dintr-un grup fac parte şi fete şi băieţi, sportivele sunt „convinse” să coboare primele, ideea fiind că dacă vor avea sub ochi parcursul băieţilor, s-ar putea să fie prea speriate pentru o cursă de „volcano boarding”. În mod obişnuit, coborârile sunt precedate de lecţii ale iniţiatorilor sportului, legate, în mod special, de viteza ce poate fi atinsă şi de mişcările corpului prin care poate fi controlată;

2. „Limbo skating” – înseamnă să te dai cu rolele pe sub maşini. În India, acest „sport” este la mare modă, Aniket Chindak, un băiat de numai şapte ani, fiind deţinătorul recordului mondial, după ce a reuşit să treacă pe sub 57 de maşini. Pentru o astfel de reuşită e nevoie de flexibilitate şi de echilibrul unui veritabil gimnast. Daily Telegraph scrie despre antrenamentele micului indian, ce sunt de cel puţin 4 ore zilnic. “Prima dată am văzut o fată la televizor trecând cu skateboard-ul pe sub maşini şi m-am hotărât să învăţ să fac acelaşi lucru. A fost nevoie de trei luni pentru a-mi aduce corpul în poziţia corectă. De-atunci, am făcut skateboard pe sub numeroase maşini şi nu m-am rănit niciodată”, declară Aniket, citat de Daily Telegraph;

3. „Train surfing” – sau surfing pe trenuri aflate în mişcare. Acest sport era foarte popular în Germania anilor '80, când era numit "S-Bahn Surfing". Între timp, fenomenul a fost uitat, fiind redescoperit în 2005 de către o “gaşcă” din Frankfurt, Germania. Liderul grupului, care îşi spunea "The Trainrider", a reuşit să călătorească pe acoperişul celui mai rapid tren din Germania, InterCity Express. În prezent, „train surfingul” a devenit o adevărată senzaţie (şi o problemă gravă) în Africa de Sud, unde au murit mulţi tineri care au încercat să îşi ţină echilibrul pe un tren care merge cu mare viteză. În mod obişnuit, practicanţii sportului realmente periculos au cel mult 25 de ani. Potenţialele accidente cărora le pot cădea victime fanaticii de „train surfing” includ coliziuni la intrarea în tuneluri, electrocutare la „întâlnirea” cu liniile de înaltă tensiune, strivirea între tren şi peron ş.a. Injuriile cu care se pot alege când urcă şi coboară de pe tren sunt floare la ureche pe lângă cele menţionate anterior;

4. „Bungee” între crocodili – este vorba tot de sărituri cu coarda elastică, numai că jos aşteaptă un ochi de apă plin de crocodili. Imagini edificatoare pentru sportul care a fost inclus chiar în oferta turistică a unor ţări, precum Thailanda, se găsesc pe Internet, în filmuleţe preluate de numeroase site-uri;

5. Sărituri de pe stânci – este unul dintre cele mai periculoase sporturi, originar din Hawaii, unde se practica încă de prin anii 1770. Săriturile, scrie www.romanialibera.ro, sunt deja populare pe canale de sport sau pe cele geografice. În loc să sari de pe o trambulină, sari de pe o stâncă înaltă, făcând diverse figuri acrobatice. E un demers destul de riscant, deoarece intrarea în apă se face în picioare (nu în cap), iar înălţimea stâncii e indicat să nu depăşească 28 metri pentru bărbaţi sau 23 pentru femei;

6. Cascadorii pe catalige sau „Freestyle Poweriser Stilt” este un sport extrem recent, implicând un dispozitiv pe bază de arcuri ataşat la picioare, cu care sari peste obstacole şi faci acrobaţii în aer. Detenta presupune 1,5 - 2 metri de la sol, de unde şi posibilitatea unor accidente urâte, când “aterizarea” nu e în picioare. Sau pe catalige…;

7. Hockey-ul subacvatic e un sport inventat în Marea Britanie în anii '50, când scufundătorii căutau metode pentru a se menţine în formă pe timpul iernii. Este jucat cu ajutorul unui tub de respirat, ochelari de scafandru şi un băţ pentru a lovi pucul. Pentru a putea respira trebuie să ieşi la suprafaţa apei, ceea ce se punctează în dificultatea jocului. Sportul devine din ce în ce mai popular în toată lumea, iar unele ţari şi-au făcut deja echipe naţionale, ce iau parte la campionate mondiale, relatează www.calauzitorul.com;

8. „AirKick” sau catapultarea este un ciudat sport extrem, în care o catapultă umană lansează amatorii de senzaţii tari, la peste 10 metri în aer, într-o piscină. AirKick propulsează participanţii prin aer într-o traiectorie pre-calculata, folosind o combinaţie specială de aer sub presiune şi tehnologie de repercutare pe bază de apă. Sportivii stau într-un scaun construit special la baza braţului catapultei, de unde se lansează cu ajutorul unui buton. Aproximativ 60 de litri de apă sunt propulsaţi printr-o duză de rachetă de sub scaun;

9. „Slacklining” este un sport ce se bazează pe balans, utilizând o sfoară de nailon, care e întinsă între două stânci sau oricare două puncte de ancorare. În acest caz, mersul este mai dinamic, deoarece sfoara se poate întinde şi individul poate face diverse cascadorii. Christian Schou, menţionează www.calauzitorul.com, deţine recordul mondial pentru cel mai înalt slacklining. Christian a traversat un fiord norvegian la înălţimea de 1000 de metri;

10. „Zorbing ball”-ul este unul dintre cele mai “tari” noi sporturi extreme şi înseamnă să te dai de-a dura în timp ce te afli într-o bilă gigant plină cu aer. Acest sport, inventat în anul 2000 în Noua Zeelandă, implică o minge de plastic enormă, care are încă o bilă de plastic înăuntru. Persoana care practică zorbingul stă în centru şi e protejată de o pernă de aer de 70 de cm. Există două feluri de zorbing - ori eşti legat în hamuri în interiorul mingii, ori poţi practica hidrozorbingul, ceea ce implică apă în minge. În acest mod, “sportivul” alunecă în interiorul mingii în timp ce aceasta se rostogoleşte.

Evreii, între “Programul Uganda” şi “Experimentul Stalin”

* De-a lungul timpului, oameni de bună credinţă dar şi dictatori au căutat soluţii pentru frământările teritoriale ale poporului evreu * Unele propuneri s-au pierdut în zona efemerului, în timp ce altele au devenit experimente ce au supravieţuit până în zilele noastre *

Theodor Herzl a fost un ziarist şi dramaturg austro-ungar evreu, care a devenit un luptător pentru dreptul la autodeterminare al poporului evreu. El a lansat noţiunea de sionism şi a fondat Organizaţia Sionistă şi aşa - numitul sionism politic. Theodor Herzl, scrie www.jen.ro, a căutat sprijinul marilor puteri pentru crearea unei patrii pentru poporul evreu. A apelat la Marea Britanie şi s-a întâlnit cu Joseph Chamberlain, secretarul coloniilor britanice. Englezii au fost de acord, în principiu, ca evreii să se stabilească în estul Africii "în condiţii ce vor face posibilă observarea obiceiurilor naţionale de către membrii ei". La cel de-al şaselea Congres Sionist ţinut la Basel în 1903, Herzl a propus “Programul Englezesc Uganda” ca pe un refugiu temporar pentru evreii din Rusia, aflaţi în pericol iminent. S-a decis, atunci, trimiterea unei expediţii care să examineze teritoriul propus. Cu toate că Herzl era sigur că acest program nu va afecta scopul final al Sionismului, acela de a deveni o entitate evreiască, pe pământul sfânt, propunerea sa a stârnit o furtună în congres, care aproape a dus la o facţiune în mişcarea sionistă. Organizaţia Teritorială Evreiască s-a format ca rezultat al unificării diferitor grupuri care susţineau “propunerea Uganda” a lui Herzl, în perioada 1903-1905. “Programul Uganda” a fost până la urmă respins de mişcarea sionistă, la Congresul din 1905.
După refuzarea “planului Uganda”, Israel Zangwill, devenit lider al mişcării sioniste, a început să se gândească la aşezarea în Canada sau Australia, opoziţia rezidenţilor locali făcându-l să abandoneze şi acest plan. Au fost trimise expediţii în Mesopotamia (Irak), Cyrenaica (Libia) şi Angola, fără rezultate notabile. Un proiect care s-a bucurat de un oarecare succes a fost “schema Galveston”, care privea aşezarea evreilor în sud-vestul Americii, mai precis în Texas. Proiectul a fost asistat de către Jacob Schiff, bancher american de origine evreu, şi aproximativ 9300 de evrei au venit în această zonă între anii 1907-1914.
Experimentul Stalin

La sfârşitul anilor ‘20, aeroplane ruseşti survolau Ucraina şi Bielorusia împrăştiind fluturaşi care promovau un proiect gândit de Stalin. Campania, similară cu cea a mişcării sioniste, s-a întins din Europa de Est până în SUA şi Argentina. Bolşevicii, relatează www.moneyexpress.ro, promiteau pământ, hrană, autonomie culturală şi socială, iar primul tren cu imigranţi evrei a ajuns la Birobidjan în 1928. Până în 1934, în regiune venisera peste 30.000 de evrei, oferta sovietică având o oarecare trecere şi peste Ocean, într-o Americă devastată de Marea Depresiune. Potrivit statisticilor, cel puţin jumătate dintre emigranţi plecau din regiune în primii doi ani de la venire, din cauza condiţiilor aproape imposibile de trai. Chiar şi aşa, imediat după al II-lea război mondial, când mii de victime ale Holocaustului au ales să-şi reclădească viaţa aici, la capătul lumii, comunitatea evreiască din Birobidjan a ajuns să numere peste 40.000 de membri. La sosirea primilor colonişti, pe imensul teritoriu, aproape dublu faţă de Israelul de astăzi, trăiau în jur de 900 de oameni, majoritatea vânători, ceea ce a dus la evitarea unor conflicte interetnice cu populaţia locală. La fel ca evreii din kibuţurile israeliene, coloniştii Birobidjanului s-au organizat în cooperative agricole, au asanat terenuri şi şi-au construit case.

“Sion-ul sovietic”

Regiunea administrativă a fost fondată în 1928 cu ajutorul Komzet (Comitetul pentru colonizarea în teritoriu a evreilor truditori), fiind gândită ca un cămin naţional evreiesc. Această acţiune era în spiritul politicii naţionalităţilor promovată de Stalin, în conformitate cu care fiecare grup naţional din Uniunea Sovietică trebuia să primească un teritoriu în care să-şi dezvolte în mod autonom cultura, în cadrul general socialist. Ideea lui Stalin, scrie www.wikipendia.ro, era să creeze un "Sion Sovietic", unde cultura evreiască socialistă putea fi dezvoltată liber. Limba naţională ar fi trebuit să fie limba idiş, nu limba ebraică, iar artele socialiste ateiste trebuiau să înlocuiască treptat valorile tradiţionale iudaice. Teoria stalinistă a rezolvării problemei naţionale susţinea că un grup poate să fie o naţiune doar dacă el ocupă un teritoriu, şi, cum nu exista un teritoriu evreiesc, evreii nu erau o naţiune şi nu aveau drepturi naţionale.

Un eşec anunţat

Privind înapoi, se poate spune că experimentul a fost sortit eşecului din start. Un scop important al iniţierii proiectului Birobidjanului a fost creşterea numărului de colonişti din Orientul Îndepărtat Sovietic, de-a lungul frontierei foarte vulnerabile cu China. În 1928, evreii nu aveau aşezări în zonă, ei având rădăcini străvechi în zonele apusene ale fostului Imperiu Rus, în Rusia, Ucraina şi Belarus. De fapt, la început s-a propus crearea unui cămin naţional în Crimeea sau într-o altă regiune a Ucrainei, dar aceste propuneri au fost respinse datorită temerilor cu privire la reacţiile antievreieşti ale populaţiilor băştinaşe.

Relieful şi clima din Berobidjan erau dure, existau numeroase mlaştini infestate cu ţânţari, iar coloniştii au trebuit să-şi construiască aşezările pornind de la zero, în condiţiile unei infrastructuri practic inexistente. Există voci care susţin că antisemitismul lui Stalin a fost cel care l-a îndemnat să aleagă Birobidjanul ca zonă de colonizare a evreilor – el dorind să-i ţină pe evrei departe de centrele puterii din URSS. Pe de altă parte, ar mai trebui spus că ucrainienii şi tătarii din Crimeea se opuneau ideii formării pe teritoriile lor a unei regiuni evreieşti şi nu prea existau multe zone pentru care să nu existe pretenţii teritoriale ale unor anumite naţionalităţi.

Mărire şi decădere

Odată cu creşterea numărului de evrei din zonă, a crescut şi influenţa culturii idiş. A apărut "Steaua Birobidjanului", a fost creată o trupă de teatru, iar străzile oraşului au început să primească numele unor autori de limbă idiş renumiţi, precum Sholom Aleichem sau Y. L. Peretz. În acelaşi timp s-au început eforturile pentru rusificarea culturii idiş evreieşti, cea mai importantă încercare în acest sens fiind tentativa de înlocuire a alfabetului ebraic cu cel chirilic. Experimentul Birobidjan a fost oprit, conform wikipendia, în timpul primei campanii staliniste de epurări. Liderii evreilor au fost arestaţi şi executaţi, iar şcolile evreieşti au fost închise. La scurtă vreme după aceasta, izbucnirea celui de-al doilea război mondial a pus capăt oricăror încercări de colonizare a evreilor în Orientul Îndepărtat Sovietic. Pentru o scurtă perioadă, după încheierea conflagraţiei mondiale, s-a reîncercat reînvierea visului căminului naţional al evreilor din Birobidjan. Eforturile în această direcţie au fost stopate odată cu declanşarea celui de-al doilea val al epurărilor staliniste şi cu fondarea statului modern Israel.

Revigorare în timpurile moderne

Regiunea care are o suprafaţă similară cu a Belgiei şi în care doar 1.2% din populaţie mai e formată astăzi din evrei e privită cu interes de lumea ebraică. În 2004, Rabinul Mordehai Sheiner, sosit în 2002 din Israel, a deschis la Birobidjan prima sinagogă oficială din ultimii 70 de ani, majoritatea fondurilor fiind asigurate de către Ministerul Culturii moscovit. Biblioteca evreiască s-a reînfiinţat ca urmare a unei donaţii a FSB, fostul KGB, care a oferit mii de volume în idiş confiscate de-a lungul vremii.

Comunitatea Evreiască Freid, principala organizaţie a evreilor din Birobidjan, a iniţiat cursuri de ebraică, de tradiţii evreieşti, la care participă 200 de copii. Tot comunitatea, scrie “Realitatea evreiască”, a achiziţionat o clădire în care a înfiinţat o şcoală evreiască, ce în timp va avea cursuri complete, de la grădiniţă până la liceu. Există şi o şcoală Evreiască de Stat unde se predă ebraică, dar nu şi religia mozaică, motiv pentru care Comunitatea Freid finanţează Universitatea Evreilor din Birobidjan, frecventată de 60 de tineri.

Ecologia, o afacere ce a “născut” miliardari

* Grija pentru sănătatea Planetei nu este întotdeauna dezinteresată, din moment ce unora le-a adus averi uriaşe *

Trendul ultimilor ani i-a făcut pe numeroşi oameni de afaceri sa investeasca in domenii verzi. Prognoza făcută de Daniel Esty (profesor la Universitatea Yale si consilier al presedintelui american, Barack Obama, pe probleme de mediu, pe vremea cand se afla in campanie electorala), avansa o creştere cu 40%, comparativ cu 2009, a investiţiilor în domeniu.

Fiind vorba de o expansiune constantă, nu are de ce să ne mire că există deja un clasament al celor mai "verzi" miliardari din lume, întocmit de Revista Forbes:
* Vinod Khosla, Statele Unite, avere de 1,1 miliarde de dolari. Capitalistul din Silicon Valley a inceput investitiile in start-up-uri din domeniul energiei verzi inca din 2004, prin compania Khosla Ventures. Un exemplu, este Calera, o companie care se ocupa de captarea dioxidul de carbon si a altor gaze nocive emise si le folosesc pentru materiale de constructii, inclusiv ciment. De asemenea, Khosla Ventures finanteaza "experimente stiintifice";
* Shari Arison, Israel, avere de 3,4 miliarde de dolari
Cea mai bogata femeie din Israel este intr-o cruciada pentru a transforma lumea. Cea mai importanta credinta a sa este ca afacerile trebuie sa fie si profitabile si sustenabile. De altfel, Arison vrea sa-si transforme compania de infrastructura si constructii, Shikun & Binui, intr-o companie 100% "verde".
In 2007, femeia de afaceri a lansat Miya, o companie a carei activitate este reducerea scurgerilor din tevile de apa subterane;
* T. Boone Pickens, Statele Unite, avere de 1,1 miliarde de dolari
Desi si-a inceput cariera in domeniul petrolului, Pickens lucreaza, in prezent, la inlocuirea petrolului cu un mix de energie eoliana, nucleara si generata de gaze naturale, cheltuind nu ma putin de 58 de milioane de dolari pe o campanie nationala de promovare a acestui proiect.
De asemenea, a infiintat Clean Energy Fuels, cel mai mare furnizor de combustibil bazat pe gaze naturale din America de Nord;
* Richard Branson, Marea Britanie, avere de 4 miliarde de dolari
Ultima initiativa "verde" a cunoscutului miliardar este Camera de Razboi impotriva Carbonului, prin intermediul careia incearca sa mobilizeze oamenii de afaceri sa-si ajute orasele in care activeaza sa foloseasca mai eficient energia.
Incepand din 2006, a inceput sa investeasca o dividendele din afacerile sale din domeniul transporturilor in dezvoltarea combustibililor alternativi. De asemenea, a creat Virgin Green Fund, cu ajutorul caruia a investit in zece companii ce activeaza in diverse domenii, precum energia solara, purificarea apei si iluminarea eficienta.
In 2007, a lansat Virgin Earth Challange, oferind 25 de milioane de dolari creatorului unui dispozitiv care sa curete aerul de gazele cu efect de sera;
* Larry Page si Sergey Brin, Statele Unite, avere de 17,5 miliarde de dolari fiecare
Prin intermediu Google.org, creatorii Google au oferit 100 de milioane de dolari drept imprumuturi nerambursabile si in investitii in companii din domeniul energiei regenerabile sau dezvoltarea tehnologiilor pentru autovehicule electrice.
In plus, sediul central al Google este alimentat de energie solara si toata mobila este fabricata din materiale reciclate;
* John Doerr, Statele Unite, avere de 1,7 miliarde de dolari
Proprietar al Kleiner Perkins Caufield & Byers, Doerr a investit in peste 20 de companii din domeniul mediului, inclusiv Bloom Energy, ce cauta combustibili alternativi, Amyris (biocombustibili) si Silver Spring Networks (retele electrice inteligente);
* Aloys Wobben, Germania, avere de 3,5 miliarde de dolari
In 1984, Wobben a pus bazele producatorului de turbine eoliene Enercon. Astazi, compania sa, impreuna cu GE Wind, sunt cele mai active de pe piata de energie eoliana din Statele Unite. In plus, Enercon are peste 14.500 de turbine eoliene in 30 de tari si se extinde si in domeniul apei, investind in centrale hidroelectrice si proiecte de desalinizare a apei;
* Albet von Thurn und Taxis, Germania, avere de 2,2 miliarde de dolari
Printul german detine 30.000 de hectare de paduri in tara sa natala, printre cele mai mari proprietati de acest gen din Europa. In ciuda opozitiei locale, planuieste sa investeasca 165 de milioane de dolari in constructia celei mai mari centrale de captare a energiei solare din Bavaria si sa vanda electricitatea pentru 16.000 de locuinte;
* Jeffrey Skoll, Canada, avere de 2,4 miliarde de dolari
Primul presedinte al Ebay a fondat Skoll Global Threats Fund in 2009 pentru a confrunta probleme legate de schimbarile climei si proliferarea nucleara. Skoll a finantat filmul "An Inconvenient Truth", un documentar despre incalzirea globala in care aparea fostul vicepresedinte american Al Gore si care a si castigat premiul Oscar.
Fundatia sa va investi 100 de milioane de dolari sub forma de imprumuturi, pentru inceput si ajuta antreprenorii locali sa sustina recilarea si energia regenerabila, in tari precum Peru sau SUA.

Bogaţii verzi ai Chinei

Acum 30 de ani, nimeni nu era bogat în China. Astăzi, revista „Forbes“ relevă că în această ţară sunt 64 de miliardari, plasând China pe locul doi în lume, după Statele Unite.

O avere clădită cu o baterie

Marele secret al succesului chinez a fost dezvoltarea industriilor verzi, bazate pe concepte ecologice. De pildă, Wang Chuanfu (44 de ani), al patrulea cel mai bogat om din China, produce maşini electrice. El are o avere estimată la 4,4 miliarde de dolari şi este director general al firmei BYD. Prin 2008, miliardarul american Warren Buffett a cumpărat 9,9% din această firmă, cu 230 de milioane de dolari, şi a obţinut, într-un singur an, un profit de un miliard de dolari din această afacere. Compania BYD a creat o baterie revoluţionară cu un electrolit nontoxic, care este 100% reciclabilă. Ea se încarcă la priză cu viteză foarte mare, ajungând la 50% din capacitate în primele 10 minute, iar maşina poate merge fără realimentare aproape 400 de kilometri. Noul model E6 atinge 96 de kilometri/oră în opt secunde şi costă numai 20.000 de dolari.

Regina hârtiei reciclate

Zhang Yin, în vârstă de 59 de ani, importă deşeuri textile şi de hârtie din Statele Unite şi face din ele ambalaje de carton în China, pe care apoi le exportă tot în Occident. Şi ea este unul dintre miliardarii Chinei. Compania „Nine Dragons" („Nouă dragoni") i-a adus deja o avere de 3,4 miliarde de dolari, mai mare decât a realizatoarei TV Oprah sau a scriitoarei britanice JK Rowling. Firma este condusă acum de soţul şi copiii ei, dar are drept angajaţi de frunte peste 30 de membri ai familiei.

Avioane şi elicoptere “de familie”

În clasamentul miliardarilor chinezi urmează Tian Yu (36 de ani), un tânăr pasionat de aviaţie care s-a îmbogăţit făcând avioane şi elicoptere de mici dimensiuni, între care şi primul avion electric pilotat de om. În hangarele firmei sale, Yuneec, aflată la numai o oră de Shanghai, au fost realizate două modele de avioane electrice, cu un loc şi cu două locuri, care în vara lui 2009 au zburat pentru prima oară. Yu a vândut deja peste 400.000 de elicoptere în miniatură şi deocamdată doar 1.000 de avioane, dar afacerea lui este foarte bine cotate la bursă.

Prosperitate… de la soare

Cel mai tânăr dintre ei, Peng Xiaofeng, în vârstă de 34 de ani, şi-a câştigat averea construind panouri solare. El crede că peste 100 de ani cel puţin 60% din energia utilizată de oameni va fi energie solară. Xiaofeng este director general al companiei LDK Solar, cea mai mare companie producătoare de panouri solare din lume. A studiat în China şi în Australia şi a beneficiat de sprijinul guvernului chinez pentru a-şi întemeia compania.