“Şcoala de acasă”, o “Cenuşăreasă” în România

* Aflată în afara legii în România, educaţia de tip alternativ (ce se face la domiciliu), este legiferată în Austria, Finlanda, Ungaria şi Slovenia *

În prezent, conform Hotǎrârii de Guvern 1251/2005, „Şcolarizarea la domiciliu se acordă copiilor, elevilor cu cerinţe educative speciale, nedeplasabili, precum şi elevilor din şcolile de masă care sunt nedeplasabili din motive medicale, pe o perioadă de timp mai mare de 21 de zile". Asociaţia Home Schooling România întreprinde din 2002 demersuri pentru legalizarea “Homeschooling” (şcolarizarea copiilor în familie) în România, numai că întâlnirile cu parlamentarii şi oficialii Ministerului Învăţământului nu s-au soldat cu niciun succes.

Ce este “Homeschooling”-ul (HS)?

În general, acest tip de educaţie este “accesat” de rezidenţi români cu dublă cetăţenie, de familii în care unul dintre părinţi are studii universitare sau postuniversitare sau de familiile cu un grad de interes ridicat pentru educarea copiilor lor, dezamăgite de calitatea, eficienţa şi rezultatele sistemului de învăţământ instituţionalizat. Educaţia la domiciliu, se punctează în studiul publicat pe www.semneletimpului.ro, mai este dorită de părinţii care au devenit îngrijoraţi de viciile care se pot deprinde în anturajul şcolar (fumat, droguri, violenţă, sex etc) şi care au depăşit temerea „nesocializării copiilor prin homeschooling".

HS pleacă de la premisa că rolul părinţilor în educaţie este de o atât de mare importanţă, încât este aproape imposibil să le găseşti un substitut. Părinţii sunt cei care îşi cunosc cel mai bine copiii şi au cea mai mare disponibilitate de a contribui la modelarea lor şi a le asigura o educaţie care nu se rezumă la memorarea şi reproducerea de informaţii/date, ci are în vedere dezvoltarea întregii “infrastructuri” a acestora: corp, minte, suflet.

În limitele legii, ori cu acordul tacit al oficialilor

Sunt ţări în Uniunea Europeană unde educaţia la domiciliu este legală: Austria, Finlanda, Ungaria şi Slovenia. În alte ţări, această metodă alternativă de educaţie nu a fost aprobată, dar se practică.

În Spania, Olanda, Cipru sau Germania, guvernele nu au aprobat scoaterea copiilor din sistemul de învăţământ obligatoriu la vârste cuprinse între 6 şi16 ani. Excepţie face regiunea spaniolă Catalonia, unde, de la începutul anului 2009, se discută posibilitatea legalizării educaţiei la domiciliu, avându-se în vedere că aproximativ 500 de familii practică deja acest sistem pe cont propriu.

În Austria, părinţii îşi pot educa acasă copiii dacă îi înregistrează la o şcoală locală. În luna mai a fiecărui an, toţi aceşti copii sunt examinaţi, iar dacă nu promovează acest examen, părinţii lor sunt obligaţi să îi reînscrie la şcoală ca să repete anul.

În Franţa, alternativa HS este recunoscută legal, familiile fiind obligate doar să îşi înscrie copiii la două autorităţi: la Primărie şi la Inspectoratul Academic. De la vârsta de 8 ani, copiii sunt verificaţi bianual pentru a se putea monitoriza evoluţia lor. Examenele sunt susţinute la limba franceză şi la matematică.

În Irlanda, Constituţia garantează dreptul la educaţie acasă şi, în anul 2000, s-a aprobat Actul de Educaţie, care - la secţiunea 14 - precizează condiţiile în care se desfăşoară educaţia „în alt loc decât într-o şcoală înregistrată". Actul le cere părinţilor să precizeze care va fi conţinutul educaţional propus pentru copilul lor, materialele didactice folosite şi timpul alocat. Un reprezentant al autorităţilor are sarcina de a inspecta cu regularitate modul în care se desfăşoară activitatea de educare a copiilor.

În Marea Britanie, “Elective Home Education” normează activitatea educaţională pentru cei care optează pentru educaţia la domiciliu din alte motive decât cele de sănătate sau de carieră (actorie, sport de performanţă etc).

Diferenţele fundamentale între educaţia promovată în şcolile publice şi cea la domiciliu

Educaţia în şcoala publică	Educaţia la domiciliu
Copilul este parte a unui grup. Educaţia publică se concentrează asupra modelării copilului pentru a se conforma standardelor de grup.	Copilul este un individ. Educaţia la domiciliu se concentrează asupra dezvoltării întregii personalităţi a copilului.
Mecanismele de învăţare sunt axate pe ordine, conformare, regim şi control. Formalismul demotivează, înăbuşind curiozitatea, creativitatea şi dorinţa de învăţare a copilului.	Structurile de învăţare sunt create în interesul copilului şi al familiei. Timpul de calitate acordat şi libertatea de exprimare dezlănţuie curiozitatea, creativitatea şi dorinţa naturală de a învăţa ale copilului.
Nivelul predării este „redus", un compromis menit să nu-l piardă pe drum pe elevul cel mai slab al clasei. Elevii motivaţi sunt frustraţi de ritmul lent, iar elevii slabi, de ritmul rapid; elevii de nivel mediu rămân la nivel mediu. Elevii slabi sunt stigmatizaţi, iar elevii rapizi sunt frânaţi.	Predarea este „unu la unu". Se corelează capacităţile de învăţare ale copilului cu ritmul predării. Fiecare copil progresează în ritm propriu, conform capacităţii sale de învăţare şi de motivare. Fiecare copil este tratat ca individ, fără a fi comparat cu alţii, ceea ce elimină frustrările.
Într-o clasă de 15-30 de copii, educatorul îi acordă fiecărui copil atenţie individuală limitată, fiind incapabil să răspundă adecvat la nevoile şi interesele fiecărui copil în parte.	Părintele este capabil să acorde fiecărui copil atenţie individuală nelimitată şi să răspundă la nevoile şi interesele fiecărui copil.
Elevul trebuie să înveţe cum să fie pe placul profesorilor. Relaţiile de autoritate sunt nefireşti şi formale.	Copilul doreşte instinctiv să fie pe placul părinţilor săi. Relaţia de autoritate este naturală şi neformală.
Profesorul se bazează în mod automat pe manuale şi metode lipsite de vigoare, de prospeţime. Profesorul tinde să îşi impună autoritatea.	Părintele este liber să aleagă cele mai bune cărţi şi programe şcolare pentru copiii săi. Copilul „învaţă cum să înveţe" şi să se bazeze pe capacităţile şi deprinderile astfel dobândite.
Se pierde mult timp cu disciplinarea elevilor. Învăţarea nu este corelată cu realitatea clasei. Elevul stă în bancă asteptând „să treacă ora mai repede". Se predă puţin într-un interval de timp mult prea mare. Cei mai mulţi elevi ajung absolvenţi doar pentru că „le-a sosit timpul", respectiv la vârsta de 18 ani.	Nu există timp pierdut. Toată viaţa este o sală de clasă, deci fiecare activitate sau implicare este o oportunitate de învăţare. Părintele poate preda mai mult într-un timp mai scurt. Nu va fi greu pentru copil să fie absolvent mult mai repede, chiar la vârsta de 13-14 ani.
Copilul avansează pe traseul şcolar pe baza vârstei şi a notelor obţinute, fără să se ţină cont de gradul de însuşire a cunoştinţelor, de reala sa capacitate de înţelegere sau de competenţă.	Copilul înţelege că învaţă pentru el. El progresează doar pe baza cunoştinţelor sale, prin dezvoltarea unui sistem propriu de conexiuni între informaţii şi pe baza competenţei sale reale, fără a se ţine cont de vârstă sau de note.
Copilul este testat în primul rând cu privire la cunoştinţele sale „lineare" - pe termen scurt (capacitatea de a reda date şi informaţii). Reţinerea este de scurtă durată. Sunt preferate testele scrise, cele orale fiind evitate.	Copilul este testat în primul rând cu privire la cunoştinţele „globale" - pe termen lung (capacitatea de a înţelege ideile şi conceptele). Capacitatea de reţinere este mare. Testele scrise devin inutile. Testările orale sunt mai eficiente şi o măsură mai bună a învăţării.
Temele sunt obligatorii, fiind fundamentate prin constrângerea practicată de educaţia instituţionalizată.	Nu există teme. Toată învăţarea se face în timpul predării.
Notele sunt necesare pentru profesori în vederea controlării elevilor şi verificării progresului acestora în cadrul unei clase mari de elevi.	Notele sunt irelevante. Părintele lucrează cu copilul său până când cunoştinţele sau deprinderile sunt însuşite.