Una dintre ipotezele oamenilor de ştiinţă este că, în
creier, există o „masă" de neuroni – materie preexistentă „exploziei"
evolutive care a produs inteligenţa. Această „masă”, alcătuită acum din circa
93% din numărul total de neuroni care compun creierul uman, definea, cu mult
timp în urmă, inteligenţa hominizilor. Cu alte cuvinte, conform site-ului
descopera.ro, doar un număr limitat de neuroni (circa 7% din numărul total al
creierului uman actual) sunt responsabili de inteligenţa omului de astăzi. O
serie de factori convergenţi, care au produs evoluţia, au determinat o creştere
accelerată a mărimii şi complexităţii creierului hominizilor. În acel moment a
apărut primul Homo sapiens. Inteligenţa umană este rezultatul unui număr imens
de funcţii neurale interconectate, care produc dexteritatea manuală, o vedere
stereoscopică extrem de sofisticată şi clară, recunoaşterea şi folosirea
simbolurilor complexe (gândirea abstractă) şi o memorie deosebit de lungă.
Inteligenţa, concept dificil de abordat
Unul dintre marii psihologi ai secolului trecut, Lee
Cronbach, spunea despre inteligenţă că “nu este un lucru” (în sensul
încercărilor de a-i determina un contur precis) ci un “stil de muncă”,
intelectuală. Concept dificil de abordat, inteligenţa a constituit şi
constituie unul dintre pilonii pe care se sprijină întreaga construcţie a
psihicului uman.
Spearman propunea, în 1904, plecând de la corelaţii
statistice îndelung elaborate, existenţa unui factor unitar, a unei “abilităţi
mintale generale” care, se suprapune, într-o anumită privinţă, cu inteligenţa.
Numai că nume mari, precum E.L Thorndike, L.L Thurstone, sau J.P Guilford s-au
opus şi au susţinut existenţa unei multiplicităţi de factori care definesc
inteligenţa umană. Din această controversă s-a născut un model ierarhic
materializat printr-o multitudine de teorii ale unor cunoscuţi psihologi
(Holzinger, Vernon, Catell, Caroll). Noul model era destul de larg pentru a
îngloba atât “abilitatea mintală generală”, propusă de Spearman, cât şi o
multitudine de “abilităţi de grup autonome”. În acelaşi context trebuie
amintită concepţia lui Catell, care a făcut distincţia între inteligenţa fluidă
(văzută ca potenţial) şi inteligenţa cristalizată (văzută ca realizare a
potenţialului individual).
Modelele privind procesele care stau la baza inteligenţei
(ale procesării informaţiei), reflectă cea de-a doua mare orientare în studiul
inteligenţei umane. Din această perspectivă, inteligenţa poate fi văzută ca o
structură de componente individuale înnăscute şi achiziţionate prin intermediul
experienţei individuale. Asistăm astfel la construirea unei adevărate
“arhitecturi cognitive”, care leagă inteligenţa de o multitudine de alte
concepte: memoria (de lucru şi de lungă durată), procesele cognitive elementare
(viteza perceptivă, timpi de reacţie).
Practic, modelele care explică structura inteligenţei
fixează cadrul general al funcţionării acesteia, în timp ce modelele cognitive
încearcă să elucideze mecanismele responsabile pentru gândire şi o acţiune
inteligentă.
Abordări noi în teoriile moderne
Teoria inteligenţelor multiple este cea mai cunoscută dintre
noile abordări, fiind propusă de către Howard Gardner în 1983. Cele opt tipuri
de inteligenţă, relativ autonome, propuse de către autor (lingvistică,
logico-matematică, spaţială, muzicală, kinestezică, interpersonală,
intrapersonală şi naturalistă), au lăsat loc unor dezvoltări ulterioare. Astfel
s-a născut, spre exemplu, inteligenţa “existenţială”. Deşi criticată de unii
psihologi, această teorie are marele merit de a fi subliniat diferenţele
evidente dintre elevi şi studenţi, în ceea ce priveşte inteligenţa, respectiv
forma sau formele sub care aceasta este prezentă. Mai recent, în 1996, R.J.
Sternberg propune un nou “profil” al inteligenţei, prin intermediul teoriei
inteligenţei de succes. Această nouă teorie susţine existenţa a trei forme ale
inteligenţei: analitică, creativă şi practică.
În contextul creat, s-a dezvoltat unul dintre cele mai
generoase modele asupra inteligenţei, propus de către M. Martinez şi cunoscut
sub numele de “Modelul celor 3E”. „Generozitatea " acestei teorii,
detaliată pe convorbiri-literare.dntis.ro, rezidă din premisele de la care
pleacă autorul acesteia. Atunci când inteligenţa este concepută ca un set de componente
specifice, iar testele de inteligenţă nu fac decât să măsoare nivelul de
dezvoltare al acestor componente, concluzia este că inteligenţa poate fi
învăţată! Aşa cum în şcoală sunt deprinse şi acumulate diferite cunoştinţe, tot
şcoala poate fi cea care ar putea contribui la dezvoltarea competenţelor care
stau la baza inteligenţei umane. Fără a nega determinarea genetică a
inteligenţei, Martinez depăşeşte uşor această faţetă, accentuând latura
dobândită a inteligenţei.
Conştiinţa, cel mai important produs al creierului uman
În zilele noastre, punctul de vedere ştiinţific predominant
este că există mai multe grade de complexitate a inteligenţei şi că oamenii
împărtăşesc cu maimuţele şi delfinii, de exemplu, o mulţime de trăsături care,
până nu demult, erau considerate specifice doar fiinţelor omeneşti. Diferenţa
dintre inteligenţa umană şi cea animală este dată, însă, de limbajul articulat,
răspunzător pentru apariţia gândirii, raţiunii, imaginaţiei şi a planificării
pe termen lung – toate aceste procese, apărute odată cu semantica şi sintaxa
cuvintelor, putând fi definite şi ca „procesare internă” a limbajului. În acest
context s-a dezvoltat şi cel mai important produs al creierului uman –
conştiinţa.
În momentul de faţă, nu ştim dacă şi cunoaşterea de sine,
cum mai este numită conştiinţa, există şi la alte animale, nici dacă a apărut
pentru prima oară la oameni. Tot ce ştim este că poate fi considerată un produs
al evoluţiei, dezvoltat iniţial ca o condiţie necesară adaptării şi
supravieţuirii, întrucât conştiinţa permite indivizilor construcţia unei
realităţi dincolo de lumea fizică a celor cinci simţuri, iar această realitate
abstractă a adus oamenilor, în primul rând, avantajul de a-şi proiecta în
creier consecinţele propriilor acţiuni, înainte ca acestea să fie performate.
Apariţia inteligenţei şi a conştiinţei a reprezentat un salt spectaculos în
cursul evoluţiei, datorat – se pare – instabilităţii mediului terestru (spre
deosebire de cel acvatic) şi unei schimbări dramatice de climă la care au fost
nevoiţi să se adapteze strămoşii noştri.
Capacităţile intelectuale cresc odată cu vârsta
Inteligenţa creşte odată cu înaintarea în vârstă, potrivit
unui studiu realizat de un cercetător danez, care contrazice ideea tradiţională
potrivit căreia oamenii suferă la bătrâneţe de un declin al capacităţilor
intelectuale. Studiul a fost publicat în revista Intelligence şi preluat de
thisislondon.co.uk. Profesorul este de părere că îmbunătăţirea anumitor
capacităţi intelectuale poate fi pur şi simplu rezultatul unei lungi perioade
de antrenament. Dacă teoria lui Larsen se dovedeşte a fi reală, acest lucru
înseamnă că Einstein şi Freud, care au ajuns la o vârstă înaintată fără ca
abilităţile lor intelectuale să cunoască un declin, nu sunt cazuri excepţionale.
Inteligenţa nu depinde de mărimea creierului
Contrar unei idei împământenite, aceea că inteligenţa este
direct proporţională cu mărimea creierului, oamenii de ştiinţă sunt de părere
că, mai degrabă, creierul se aseamănă cu procesorul unui computer, a cărui
capacitate este dată de complexitatea mecanismului şi nu de mărimea acestuia.
Până în prezent, în mediile academice se credea că structura
moleculară a celulelor cerebrale este identică la majoritatea vieţuitoarelor.
Oamenii de ştiinţă britanici au descoperit, însă, că mamiferele deţin un
procent mult mai mare de proteine în sinapsele cerebrale, ceea ce ar putea duce
la o veritabilă revoluţie în lumea ştiinţifică.
