 |
| Foto: www.realitatea.net |
* Atunci când trăieşti la şes sau în Obcinile
bucovinene, nici nu-ţi poţi imagina cum e să-ţi duci existenţa la mii de metri
altitudine *
Sunt suficiente
câteva zile de ger pentru ca să intrăm în panică, să avem impresia că nicio haină
nu e suficient de groasă pentru a ieşi din casă şi că nu mai putem respira după
câţiva metri în aer liber. Cu certitudine, nepalezii care urcă frecvent pe
culmile din Himalaya s-ar amuza pe-ndelete dacă ne-ar sesiza fricile. Pentru
ei, turismul montan şi ascensiunile la mare altitudine reprezintă una dintre
principalele surse de venit, o adevărată industrie al cărei produs sunt miile
de occidentali neexperimentaţi dar amatori de drumeţii la peste 4000 de metri.
Cei mai mulţi
turişti care urcă în Himalaya, scrie dw-world.de, duc în spate doar un
rucsac uşor şi asta pentru că porterii sunt cei încărcaţi cu zecile de
kilograme ale bagajelor occidentalilor. După şerpaşi, care sunt cei mai bine
plătiţi, porterii care lucrează pentru turişti sunt printre cei norocoşi, fiind
plătiţi cu aproximativ 4 euro pe zi, spre deosebire de cei care transportă
mărfuri între satele nepaleze. Pentru aceştia, o zi de muncă echivalează cu 2
euro, iar greutatea medie a încărcăturii variază între 40 şi 60 de kilograme. Beneficiind
de un echipament precar, porterii ajung la înălţimi de peste 5000 de metri în
şlapi sau în tenişi, dar rezistenţa lor fizică este uimitoare. Un porter ajunge
să transporte chiar şi 95% din greutatea sa corporală, cercetătorii descoperind
că secretul acestor performanţe incredibile este legat atât de modificări
specifice la nivel molecular, cât mai ales de stilul de mers adoptat de aceşti
oameni. Pe abruptele pante himalayene un porter alocă mai mult timp odihnei
decât mersului, reuşind totuşi să se deplaseze cu o viteză de invidiat. În
plus, felul în care încărcătura este distribuită s-a dovedit a fi extrem de
eficient: bagajele sunt introduse într-un coş supradimensionat, numit doko,
care este purtat în spate şi este legat cu o bandă lată şi lungă ancorată de
fruntea porterului, locul unde este distribuită cea mai mare parte a greutăţii.
Oamenii, mai
ieftini decât asinii sau iacii
Porterii şi
şerpaşii sunt vestiţi nu doar pentru performanţele lor fizice dar şi pentru onestitatea
şi religiozitatea lor, constată Vlad Mixich în reportajul publicat pe Deutsche
Welle. Faptul că un porter nu poate trişa la un joc de cărţi este un lucru
testat deja de mulţi turişti. Însă dincolo de aceste uimiri occidentale se află
un stil de viaţă dificil şi o sărăcie extremă, care îi obligă pe aceşti oameni
să practice una dintre cele mai dure meserii din lume. Cărările din Himalaya
sunt pline de asini sau iaci folosiţi tot pentru transport. Dar, atâta vreme
cât închirierea unui astfel de animal este de trei ori mai scumpă decât a unui
porter, cântecele cărăuşilor cerului vor continua să răsune în Himalaya.
Ţăranul nepalez seamănă cu ţăranul român
Concluzia îi
aparţine ardeleanului Ovidiu Bojor şi se regăseşte într-un interviu publicat în
“Observatorul”, în Canada. Expert al Naţiunilor Unite pentru programele de
dezvoltare industrială, doctorul-farmacist Ovidiu Bojor a participat la
numeroase misiuni în Asia (India, Tibet, Nepal), de unde s-a întors cu o
descoperire ce-ar fi putut să-i aducă Premiul Nobel. În cursul expediţiilor, el
a observat că în zonele de munte oamenii nu suferă de diabet. Urmărindu-le
alimentaţia curentă, a remarcat consumul de castravete asiatic, un soi amar,
după care simţeau imediat nevoia de zahăr. Astfel,
Ovidiu Bojor a descoperit insulina vegetală, extrasă din castravetele amar.
Studiind, în detaliu, alimentaţia
locuitorilor din zonele înalte, spre 4.500 m, unde sunt aşezate ultimele sate,
venerabilul cercetător mai susţine că: "Ţăranul de munte nepalez este la fel ca
ţăranul român. Aceeaşi mentalitate, onestitate; până şi îmbrăcămintea lui e la
fel (cioareci şi cămaşă peste cioareci). Îl deosebeşte, poate, efortul mare de
a-şi câştiga existenţa în condiţii extreme. Are pământ arabil puţin, dar
foloseşte inteligent irigaţia gravitaţională încă din secolul al XII-lea. Are
pământ sărac, dar îl îngraşă cu compost. Şerpaşii, oamenii înălţimilor, mănâncă
un fel de mămăligă dacică (dhindo), din hrişcă şi mei, cu valoare nutritivă
mare. Mâncarea naţională nepaleză este "Dahl Bhat", consumată de
regulă dimineaţa şi seara. Se
compune din orez alb fiert (Bhat), supă de linte (Dahl), legume şi curry
(tarakari). Nepalezii mănâncă cu mâna, mai precis, doar cu mâna dreaptă. Pun un
pic de linte pe orez, adaugă legumele, picură puţină zeamă şi duc la gură
fiecare porţie, cu degetul arătător în chip de furculiţă sau… lingură(?)… Legumele
diferă de la o regiune la alta (cartofi, varză etc.). Supa de linte e, în
general, din ce în ce mai concentrată cu cât urcăm în altitudine. Orezul stă la
baza alimentaţiei în câmpie şi în regiunile relativ joase, unde poate fi
transportat la un preţ rezonabil. La altitudine înaltă, orezul e înlocuit cu
alte cereale, în special cu porumb. Reţetele tibetane sunt foarte populare în
Nepal. Se pot mânca peste tot un fel de ravioli la aburi umplute cu legume şi,
foarte rar, cu carne. Sunt servite cu sos chilli, dar există şi varianta prăjită,
considerată mai sofisticată şi care poartă numele Kathay. În Nepal există mai
multe feluri de pâine, şi toate au formă rotundă. Pe lângă pâinea de grâu, se
mănâncă destul de frecvent cea de porumb, uşor îndulcită. “90% din alimentaţia
nepalezilor e lacto-ovo-vegetariană. Poate că acesta este şi secretul
longevităţii lor”, consideră profesorul octogenar.
Călătorie în îndepărtatul Tibet
Pe piscurile din Himalaya poţi ajunge şi dinspre China, din Tibet. Podişul Tibetan, descris de descopera.ro,
este arid şi, cu cât te apropii de partea centrală a ţării, peisajul devine
straniu, aproape nepământean: munţi care se erodează cu repeziciune, torente de
pietre şi aluviuni care se rostogolesc cu tunet la vale, morene de gheţari ce
se topesc incredibil de repede, forturi care, pe vremuri, controlau comerţul şi
aveau armate de pază, sate cu case din cărămidă şi chirpici, ale căror porţi de
lemn sunt neobişnuit de frumos sculptate şi colorate.
Un munte care
creşte
Vârful Everest, care în 1953 era
de 8.848 de metri, are acum 8.850 şi a
fost escaladat de cele mai multe ori de către alpiniştii din Nepal.
Un nepalez a înregistrat timpul-record de urcare până în vârf - 17 ore; tot un
nepalez deţine recordul la numărul de ascensiuni: 11; şi iarăşi un nepalez, în
vârstă de 16 ani, este campion la ascensiuni solitare. La mai bine de 5000 de
metri altitudine, trecătorile marcate cu steaguri pentru rugăciune par de-a
dreptul mistice. Mai jos, în văi ocrotite, casele grupate strâns şi înconjurate
de ziduri oglindesc viaţa tibetană de zi cu zi. Dependenţa de natură îi face pe
localnici puternici şi viteji: datorită îndemânării şi tenacităţii lor,
terenurile aride au devenit mici ogoare şi grădini. Peste tot vezi turme de
capre şi de vite păzite de pastori însoţiţi de măgari sălbatici, în timp ce
caii pasc liberi. Animalul care s-a adaptat cel mai bine aici este iacul. La peste 4.000 de metri înălţime,
unde pasc, iacii par nişte pete mari şi negre agăţate de stânci. Tibetanii
folosesc toate produsele iacului: laptele şi derivatele acestuia pentru
mâncare, lâna pentru îmbrăcăminte, pielea pentru confecţionarea de
ambarcaţiuni, seul pentru fabricat lumânări şi pentru întreţinerea flăcării în
lămpile de ceremonial, oasele pentru sculptat. Tibetanii sunt, conform descopera.ro, cel mai
religios popor din lume. Localnicii se roagă ţinând în mâna
dreaptă şiraguri de mărgele sau învârtind roţile de rugăciune pentru a alunga
duhurile rele şi pentru a cere o reîncarnare mai bună. Crengi de ienupăr ard în
case, în temple, în locuri publice, creând o atmosferă spirituală optimă. Când
greşesc, tibetanii înalţă rugăciuni de iertare, fac penitenţe sub formă de
plecăciuni (uneori toată ziua), sau donează relicve.
