Manipularea vremii, o "tehnică" ce ţine de cotidian?...

â

Există teorii care spun că avansate în periculosul domeniu militar al războiului climatic sunt Statele Unite, Rusia (moştenire de la fosta URSS), China, India şi alte câteva state.

Relatări despre un experiment "în domeniu", extrem de controversat, se regăsesc pe almeea.com. Conform site-ului amintit, în 1992, la Gokona (Alaska), a demarat unul din programele cele mai secrete ale SUA, denumit HAARP (High-frequency Active Auroral Research Program). Programul este condus de Air Force Research Laboratory’s Space Vehicles Directorate şi constă într-un sistem de antene speciale, de mare putere, prin care se realizează “controlul modificărilor din ionosfera", care afectează ulterior atmosfera şi scoarţa terestră. “HAARP este conceput ca să inducă modificări mici de temperatură în ionosferă, ale căror rezultate cu influenţă pe Terra sunt apoi analizate cu ajutorul instrumentelor HAARP", se menţionează, franc, pe site-ul HAARP. Nicholas Begich (un adversar activ al programului) explica: "HAARP este, în realitate, un bombardament al ionosferei cu unde radio extrem de puternice, care afectează diverse zone ale planetei. Undele electromagnetice revin pe pământ din ionosferă şi penetrează totul pe scoarţă, generând fenomene devastatoare".Richard Williams de la Laboratorul Davis Sarnoff, din Princeton, este mult mai categoric: "HAARP constituie un act iresponsabil de vandalism global". Chiar documentele Pentagonului sugereaz

ă că scopul HAARP este "exploatarea ionosferei în scopurile Departamentului Apărării”. În acest scop, pe lângă experimente de modificări climaterice, HAARP a realizat, chiar în SUA, "pene totale de curent", întreruperea curentului pe regiuni întregi, suspendarea comunicaţiilor etc, fără să fie tras la răspundere, datorită secretizării totale a operaţiunilor militare. Practic, din 1992, prin programul HAARP, Statele Unite experimentează manipularea acoperită a schimbărilor climatice, uriaşe explozii în scoarţa terestră declanşatoare de mişcări tectonice, utilizarea sistemelor de comunicaţii şi de energie electrică drept arme strategice, care vor permite Statelor Unite să domine regiuni întinse ale Terrei.

Ce este HAARP, la modul oficial

Într-o zonă arctică din Alaska, Pentagonul a ridicat un puternic transmiţător proiectat să trimită mai mult de 3000 megawatti în straturile superioare ale atmosferei. Proiectul HAARP, ce a costat SUA peste 30 de milioane de dolari, este menit, conform Marinei şi Forţelor Aeriene SUA, "studierii variaţiilor complexe din ionosfera Alaskăi". În completarea Pentagonului, are şi misia “de a dezvolta noi tehnologii de comunicaţie şi supraveghere, care vor permite armatei să trimită semnale spre submarinele nucleare şi spre bazele militare din subsol". Complexul HAARP este situat într-o regiune izolată lângă orăşelul Gakona din Alaska. În 1997 a intrat în funcţiune întregul complex format din 180 de turnuri înalte de 21 de metri, formând o arie de transmiţătoare capabile să trimită unde radio de 2,5 - 10 MHz, cu o putere de peste 3 gigawatti.

Contra ţărilor incomode
Se spune că dau de gândit schimbările dramatice şi neobişnuite din ultimii ani, care au intervenit în ţări considerate de Administraţia Bush ca fiind pe axa răului. În Coreea de Nord s-au consemnat o succesiune de stări de secetă, urmate de mari inundaţii. Rezultatul: întregul sistem agricol al ţării a fost distrus, iar Coreea de Nord a fost nevoită să recurgă la masive importuri de alimente, pentru a preveni foametea. În Cuba, modelul a fost similar - secete cumplite, urmate apoi de inundaţii devastatoare - cu aceleaşi rezultate: importul de alimente sau foametea. În Iran, Irak şi Siria am asistat la o secetă prelungită, începând din 1999. În Afganistan, patru ani de secetă au premers invazia americană din 2001, distrugând total economia rurală şi generând foamete. Statele ajunse în astfel de situaţii sunt silite să solicite “ajutor internaţional”. Cum este, de pildă, cel acordat de Armata SUA în zona Oceanului Indian, permiţând astfel americanilor să ocupe zone strategice, sub pretexte "umanitare".

Organizaţia Naţiunilor Unite, indiferentă la subiect
În ciuda multiplelor cercetări ştiinţifice care s-au realizat în domeniu, ONU nu a avut niciodată pe agenda sa de discuţii problema manipulărilor climatice în scopuri militare. Subiecte ca "război climatic" sau "tehnici de modificare a mediului" nu au fost amintite nici de către delegaţiile oficiale şi nici de către grupurile de acţiune în domeniul mediului.

Cercetătorul de renume mondial, dr. Rosalie Bertell, confirmă faptul că "oamenii de ştiinţă din armata SUA lucrează la realizarea de sisteme climatice folosite ca arme de război. Metodele includ crearea şi dezvoltarea de furtuni puternice şi direcţionarea evaporării apei în atmosfera Pământului pentru a produce inundaţii direcţionate." Francmasonul Zbigniew Brzezinski "vedea" încă din 1970 (aşa cum declara în cartea sa "Între doua epoci") faptul că: "Tehnologia va pune la dispoziţia conducătorilor lumii anumite tehnici pentru declanşarea unui război secret… Tehnici de modificare a vremii vor putea fi folosite pentru a produce îndelungi perioade de secetă sau furtuni puternice." Dezinformare şi manipulare

Deşi HAARP este prezentat opiniei publice ca un simplu "program de cercetare academică”, conform afirmaţiilor oficiale, dr. Rosalie Bertell subliniază că, în plus faţă de manipularea vremii, HAARP mai foloseşte şi la altceva. "Prin reflectarea spre sol a unor semnale de foarte joasă frecvenţă, care au însă o intensitate mare, se poate realiza modificarea proceselor de gândire şi a celor emoţionale ale oamenilor aflaţi în zona ţintă, dar şi influenţarea dramatică a mişcărilor plăcilor tectonice". Marc Filterman, fost ofiţer în armata franceză, subliniază câteva tipuri de “arme neconvenţionale” care utilizează unde electromagnetice radio. El se referă la “războiul climatic”, indicând că atât SUA cât şi URSS ajunseseră în 1980 la rezultate remarcabile în "provocarea schimbărilor bruşte de vreme (uragane, secetă). "Aceste tehnologii fac posibilă “declanşarea unor perturbări atmosferice folosind semnale radar de foarte joasă frecvenţă (ELF)". Dr. Rosalie Bertell mai portretizează HAARP ca fiind un "încălzitor gigantic, care produce disfuncţionalităţi majore în ionosferă, creând nu numai adevărate “găuri” în stratul de ozon, dar chiar rupturi de foarte lungă durată în stratul protector - care în mod normal opreşte radiaţia cosmică, nocivă pentru orice formă de viaţă."

Bisericile de sub ape

În timpul actual, apele se revarsă când se desfac băierile cerului şi intră, apoi, în matca lor. Cu decenii în urmă, sate întregi, cu lăcaşuri de cult cu tot au fost "înghiţite” de lacurile de acumulare şi acolo au rămas.

În urmă cu mai bine de 40 de ani, căsuţele risipite în Belişul Vechi au fost strămutate pe un deal situat între văile Belişului şi Someşului Cald, pe vechea vatră ivindu-se superbul lac de acumulare Fântânele. Singura construcţie care nu a fost mutată, scrie biserici.org, a fost biserica străveche a satului, construită în 1400, ea fiind inundată în momentul inaugurării barajului. Întrucât era construită din piatră, s-a ajuns la concluzia că nu merită să fie transportată în deal, aşa că a fost mutat doar "inventarul". Astăzi, în verile secetoase, încă se mai zăresc ruinele lăcaşului de cult, iar cei care s-au scufundat în apele lacului spun că nu s-a schimbat nimic între vechile ziduri de piatră. Când ploile îşi fac simţită prezenţa în Apuseni, biserica "coboară” la o adâncime de 25 metri pe fundul lacului Beliş, site-urile amatorilor de sporturi extreme, de genul TEAMadventure.ro, anunţând că în zonă "se pot efectua scufundări atât pentru vizitarea bisericii, cât şi scufundări de altitudine şi adâncime”.

Satul şi schitul scufundat

În apropiere de Sângiorgiu de Pădure (lângă Sighişoara) se află satul Bezid, scufundat sub ape între '88 şi '89. Unii spun că satul a fost inundat în urma sistematizării puse la cale de Ceauşescu, alţii că s-a încercat strămutarea unor comunităţi religioase de aici, iar alţii spun că terenul era nesigur şi apos şi trebuia astupat cu apă, care să dea forţă turbinelor din barajul din apropiere. Din lac, relatează mures.ro, ies vârfurile copacilor pe care pescari şi-au amenajat platforme unde se instalează încă de la primele ore ale dimineţii. Conform unei descrieri de pe poezie.ro, sub apele lacului lac stau, de aproape două decenii, o sută de case, un dispensar şi o grădiniţă. Neacoperită de ape e doar biserica reformată, construită pe un deal, numai că vara, lacul înghite şi acest ultim semn. O altă menţiune, de această dată despre un schit scufundat, se regăseşte pe calarasi.djc.ro: sub apele acumulării Mostiştea (la aproximativ 10 metri adâncime) se află Schitul Codreni, construit în 1678 şicompus din biserică, chilii, turn clopotniţă, zid de incintă (sec. XVII).

Ape, tulburate de oameni, ce au îngropat bisericile mureşenilor

Bătrânii satului Cinciş, localitate milenară aşezată pe malul drept al Cernei Mureşene, între Hunedoara şi Haţeg, povestesc şi acum cum apele le-au îngropat pentru totdeauna bisericile. În 1962, comuniştii au decis formarea unui lac de acumulare în depresiunea Cincişului. Cele trei biserici ortodoxe, în ciuda eforturilor localnicilor, au fost distruse până în temelie. Doar biserica romano-catolică rămâne în picioare, fără acoperiş, iţindu-se din când în când dintre ape, atunci când acestea se retrag către depărtări. „Lacul acesta s-a creat cu două scopuri. Unul: apă industrială pentru combinat; doi: loc de distracţie şi de recreere pentru clasa muncitoare. Al doilea scop funcţionează şi acum. Au fost acolo satele Cinciş, cel mai mare, cu vreo 90 de case, Cerna, Baia Craiului, Moara ungurului şi Ciulenii. Erau trei biserici ortodoxe şi una romano-catolică. În Baia Craiului era, lângă biserica ortodoxă, una catolică, mare, făcută de Maria Tereza. Din biserica ortodoxă, monument istoric din secolul XVI, a fost extrasă pictura şi dusă la Castelul Huniazilor. Nu a fost conservată cum trebuie şi s-a degradat. Am mutat întâi morţii aici. La biserica din Baia Craiului am pus un credincios să pună bare de fier la uşi şi mobilierul să-l ducă în cafas, adică în cor, ca să nu fie nimicită cu totul de pescari. Au rupt însă lacătele şi au devastat-o, până ce n-a mai rămas piatră pe piatră. Când se mai retrage apa, se văd crucile din sate, moloz, dărâmături…Oamenii acestor vetre au fost mânaţi mult mai la deal. „Pe locul ăsta, a Cincişului de acum, a fost pădure. I s-a marcat fiecăruia locul unde să se mute, a fost pusă câte o tăbliţă şi a trebuit să ne mutăm aici" povesteşte părintele Oprea Crăciun, într-un reportaj publicat pe agnos.ro. După 1990, Părintele Oprea iniţiază demersuri pentru construirea unui muzeu la Cinciş, care să conserve memoria de veacuri a acestor aşezări. „Am găsit 59 de fresce şi 10 icoane pictate pe lemn la castelul din Hunedoara, care au aparţinut bisericii vechi din Cinciş. Nu am reuşit să primim de nicăieri nici un ajutor şi am pornit aşa, singuri", adaugă părintele. Astăzi muzeul pare a prinde mai mult ca oricând viaţă, în preajma noii biserici - o ridicare monumentală, cât o catedrală, care încearcă să îmbrăţişeze sub omoforul său toate celelalte biserici de sub ape. Pe lângă frescele amintite, locuitorii de aici aşteaptă să dăruiască muzeului statuete de pe vremea daco-geţilor, vase şi înscrisuri străvechi, se menţionează pe acelaşi site.

Lacul blestemat

La scurt timp după ce bisericile din Cinciş şi-au găsit neodihna sub ape, sătenii au început să observe fenomene ciudate, scrie masuramedia.ro. „Oile nu se apropiau de lac, iar în miez de noapte se vedeau, uneori, spiritele celor morţi care bântuiau pe suprafaţa lacului. Nu mai vorbesc despre furtuni iscate din senin în mijlocul lacului", povesteşte Ionel Crâznic, un localnic. Au urmat apoi alte întâmplări care au generat legende. „Aproape în fiecare an cineva se îneca, iar cadavrul nu mai ieşea niciodată la suprafaţă. Îmi amintesc că prin anii 70 s-a înecat un fotbalist, iar autorităţile de atunci au făcut eforturi disperate să-i recupereze cadavrul. Scafandrii care coborau pe fundul lacului ieşeau la suprafaţă îngroziţi. Povesteau despre şerpi şi despre faptul că era întuneric beznă. Unul dintre ei, care a ajuns în zona unde se aflau cimitirele, a ieşit la suprafaţă şi nu a mai scos un cuvânt. A stat internat la Spitalul de nebuni aproape un an”, îşi aminteşte Ionel Crâznic. În urmă cu doi ani, lacul Cinciş şi-a mai trecut pe „răboj” o victimă: Paul Barna, vicecampion naţional la caiac –canoe în vârstă de 13 ani. Băiatul s-a înecat în timpul unui antrenament când o furtună iscată din senin i-a răsturnat canoea.

"Cerul era senin, apa deosebit de liniştită. În mai puţin de cinci minute nu vedeam la 100 de metri. Am apucat să-l observ pe Paul. Era foarte aproape de mal. Valuri de un metru înălţime îl aruncau dintr-o parte în alta", povestea atunci antrenorul Gavrilă Drăgoi.

Au urmat o serie de căutări disperate ale trupului canotorului, sortite eşecului, deşi a venit şi o echipă formată din 11 scafandri, membri ai „Asociaţiei Scafandrilor Profesionişti din România.

Mrăcunia, mănăstirea de sub ape

La Cazane, sector din defileul Dunării, la trecerea prin Munţii Carpaţi, Dunărea măsoară doar 100 de metri în lăţime. În zonă se află Valea Mrăcuniei („loc ascuns“ sau „apă întunecată“), unde, până în 1967, se găsea o veche mănăstire numită Mrăcunia, a cărei atestare documentară coboară până în anul 1453. Construcţia Hidrocentralei Porţile de Fier I a dus, însă, la sacrificarea lăcaşului de cult. Cu timpul, apele revărsate ale lacului de acumulare au înghiţit ruinele mănăstirii, botezată de localnici „mănăstirea de sub ape“.

Pe drumul ce leagă Orşova de Moldova-Nouă a răsărit, din apă, după mai bine de 30 de ani, o biserică albă, nouă. S-a ridicat pe locul fostului Balon de semnalizare din Cazanele Mici, ce coordona navigaţia în zona îngustă, nefiind posibilă trecerea simultană a două vase. Se numeşte Mrăcunia şi nu este doar o zidire, ci o rezidire a vechii mănăstiri înghiţită de ape. Când nivelul Dunării scade foarte mult, ruinele în formă de cruce ale vechiului lăcaş pot fi văzute cu ochiul liber. De-a lungul timpului, a fost cunoscută drept Mănăstirea din Valea Dunării sau de la Ogradena Veche. În 1995, scrie "Ziarul Lumina", a fost aprobată reînfiinţarea aşezământului monahal, cu obşte de călugări, lucrările fiind terminate în anii 1999-2000. Tot în 1995 a fost sfinţit şi muzeul parohiei Eşelniţa, ce conţine obiecte unice salvate din bisericile de pe Clisura Dunării, înghiţite de apele Dunării. De la Mănăstirea Mrăcunia se păstrează uşile împărăteşti şi o candelă.

Alergiile ciudate câştigă teren

* Mulţi dintre noi suntem alergici la ceva, chiar dacă este vorba despre praf, ciocolată sau polen *

 Numeroase alergii cu care ne confruntăm sunt considerate comune, îngrijorător fiind faptul că de la procentul de alergici de anul trecut – de 30% din populaţia globului, există riscul să se ajungă, în viziunea unor specialişti citaţi de gandul.info, la 50%, unul din doi “pământeni” urmând a suferi de o alergie sau alta. Numai că nu toată lumea e alergică la înţepăturile de insecte sau la părul de pisică, existând şi semeni care au alergii de-a dreptul ciudate, precum următoarele:
10. Alergia la lemn, ce poate fi foarte periculoasă. În timp ce majoritatea oamenilor nu suportă anumite tipuri de lemn sau praf, exista cazuri in care sunt alergici la toate tipurile de lemn. “La pachet” vine şi faptul că persoanele alergice la lemn nu pot atinge hârtia, creionul şi nu vor putea să fie niciodată ţapinari… Efectele alergiei sunt atât de puternice, încât pot face pielea să arate ca arsă. Cel mai des, alergia la lemn provoacă iritaţii ale pielii, tuse, strănut sau urticarie;
9. E destul de greu de înţeles, în zilele noastre, când avem atât de mult sintetic în jur, cum pot fi unii alergici la plastic. Numai că există şi astfel de persoane, scrie ele.ro, care nu pot consuma apa la sticlă de plastic, nu pot purta haine sintetice, ochelari cu rame de plastic, nu pot folosi carduri etc. Reacţiile alergice cuprind iritaţii, bube, roşeală sau mâncărimi;
8. Alergia de nichel afectează circa 1% din populaţia globală şi s-a împânzit în special datorită folosirii telefonului mobil, a ipod-ului sau a altor gadget-uri. Alergia la nichel poate să fie destul de agasantă, ţinând cont că monezile, unele bijuterii, anumite haine, foarfecele, ustensilele de bucătărie şi unele scaune metalice conţin nichel;
7. Intoleranţa la cofeină este destul de răspândită. Exista, însă, oameni care se pot confrunta situaţii de-a dreptul grave, la cea mai mică doză de cofeină înghiţită. Cei alergici la substanţa ce pentru mulţi e un simplu energizant pot experimenta stări de anxietate, halucinaţii, atacuri de panică, spasme ale muşchilor, palpitaţii, vedere înceţoşată sau, în cel mai rău caz, crize şi convulsii care pot să fie mortale;
6. Câteodată un sărut nu este ceea ce credem. Nu este ca în X-man, când Rogue nu putea să sărute pe nimeni, fiindcă îl ucidea pe loc şi nici nu este vorba de o alergie la buzele sau limba partenerului. Practic, persoanele alergice la sărut suferă de alergii severe la mâncare sau la anumite substanţe chimice. Din pricina contactului şi al schimbului de salivă, particulele de mâncare şi cele chimice pot fi transferate din gură în gură, cauzând unora reacţii alergice;
5. Alergia la calculatoare pare practic imposibilă în zilele noastre. Numai că există o parte a utilizatorilor de calculatoare care au experimentat stări de strănut repetat, mâncărimi şi dureri puternice de cap după folosirea calculatorului. Studiile au arătat că monitoarele şi unele piese ale PC-urilor conţin o substanţă chimică numită trifenil fosfat şi aceasta ar fi cauza alergiilor. Din fericire, nivelul chimic scade odată cu folosirea îndelungată a calculatorului;
4. Probabil cunoaşteţi zicerea “a fi alergic la sport”, ea fiind folosită de persoanele leneşe sau de cele glumeţe. Totuşi, există cu adevărat o alergie la exerciţii fizice. Aproximativ 1000 de oameni suferă de ea în toată lumea, alergia manifestându-se în momentul în care persoana mănâncă un anumit tip de mâncare, de exemplu alune, şi apoi face exerciţii fizice. Aceeaşi persoană poate mânca alune fără nicio reacţie, însă când sunt adăugate în program şi exerciţii fizice, apar reacţiile alergiei care includ leşinul, vărsăturile şi dificultate în respiraţie;
3. Multor persoane nu le place frigul sau senzaţia de “rece”, dar imaginaţi-vă cum este să fii şi alergic la rece. Sindromul FCAS (Familial Cold Autoinflammatory Syndrome) sau, mai simplu, “urticaria recelui” se manifestă când alergicii au contact cu apă rece. Organismul eliberează histamina în piele şi provoacă iritaţii, bubiţe, roşeaţă sau umflături. Această alergie poate să fie mortală, în special dacă nu este diagnosticată. Mulţi pot să înoate într-un bazin cu apă rece sau să facă un duş la fel de rece, ambele situaţii putând face organismul să intre în stare de şoc;
2. Alergia la soare este întâlnită foarte rar, dar există. Se presupune că doar 300 de oameni din toată lumea sufera de această alergie ce, în termeni medicali, se numeşte urticarie solară. Există şi o alergie mai serioasă decât urticaria solară, numită erythropoietic protoporphyria. Când persoanele alergice se expun soarelui, sistemul de imunitate activează celulele inflamatoare din piele. Oamenilor alergici la soare li se indică, după caz, să îşi limiteze expunerea directă, să poarte haine speciale, sau să evite, pur şi simplu, soarele;
1. “Urticaria Aquagenica” este o alergie foarte rară, ea afectând doar un om din 23 de milioane. Cei alergici la apă stau aproape în permanenţă în casele lor. Să fii alergic la apă înseamnă să fii alergic la propria transpiraţie, la propriile lacrimi, la mâncărurile care conţin apă, la sucuri, cafea, ceaiuri etc. Asta înseamnă şi că duşul poate constitui o problemă. Persoanele alergice la apă sunt hipersensitive la ionii găsiţi în apa nedistilată, aşa că majoritatea trebuie să fie foarte atenţi la apa pe care o beau.

Alergici la alune, piersici sau chiar… mere

Un studiu realizat pe locuitori din 13 ţări occidentale a arătat că specificul alergiilor alimentare ţine şi de zonă. Astfel, după cum a reieşit din studiul pe 4.500 de persoane, dacă în Portland, Oregon, un sfert dintre oameni au alergie măcar la un aliment, în Reykjavik, Islanda, doar 8% dintre oameni se află în aceeaşi situaţie, relatează Reuters.
Din studiul publicat în jurnalul Allergy a mai reieşit că americanii, nemţii, italienii şi norvegienii au cele mai multe alergii, aproximativ 22% dintre cetăţenii fiecărei ţări având alergii sau intoleranţă la cel puţin un aliment. La polul opus se află Islanda, Spania, Franţa şi Marea Britanie, primele două cu o incidenţă a alergiilor de 11%, iar ultimele două de 14%.
Cei mai mulţi au alergii la alune, piersici, creveţi, grâu şi produse care îl conţin, şi chiar mere. Cele mai puţin întâlnite alergii sau intoleranţe sunt cele la peşte, ouă şi lapte de vacă, acestea fiind întâlnite la 1% din populaţia unei ţări. Există ţări în care nimeni nu are intoleranţă la peşte, cum ar fi SUA, Italia, Franţa, Australia şi Islanda. Şi sensibilitatea la ouă este mai rar întâlnită. În ceea ce priveşte alergia la alune, 12 până la 15% din populaţia SUA, Germaniei, Norvegiei şi Suediei este afectată. A doua cel mai des întâlnită alergie este cea la piersici, creveţi şi grâu, care apare în cazul a 5% din populaţia unei ţări.

Alergică la propriul copil

Ori de câte ori britanica Joanne Mackie, în vârstă de 28 de ani, încerca să-şi atingă copilul nou - născut, fiecare particică din trup o durea violent, reacţiile fiind vizibile şi pe piele. Joanne, relata The Telegraph, a observat că lucrurile sunt cu adevărat grave odată ajunsă acasă, de la maternitate, când a încercat să-si alăpteze bebeluşul. S-a umplut imediat de băşici, fiind obligată să se îmbrace din cap până în picioare şi să-şi înfăşoare în jurul braţelor prosoape, pentru a-şi putea ţine copilul în braţe. Despre alăptat nici n-a mai putut fi vorba, biberonul fiind singura opţiune. După mai multe examene medicale, femeia a fost diagnosticată cu o boală extrem de rară, dar pentru care, din fericire, există leac. Potrivit medicilor, alergia s-a dezvoltat încă de pe vremea când Joanne era gravidă. După multe chinuri şi întrebări, femeia din Erdington a putut, în sfârşit, să-şi ţină copilul în braţe şi alergia sub control.

Coincidenţe incredibile

* Din când în când, cineva, mai presus de noi, se amuză, creând coincidenţe vecine cu imposibilul *

O întâmplare greu de crezut s-a petrecut în 2002, când fraţi gemeni de şaptezeci de ani au murit la interval de câteva ore unul de celălalt, în urma unor accidente separate - pe acelaşi drum în Finlanda de nord. Primul dintre gemeni a murit atunci când a fost lovit de un camion, în timp ce îşi conducea bicicleta în Raahe, 600 kilometri nord de Helsinki. El a murit la doar 1,5 kilometri distanţă de locul în care fratele său a fost ucis, tot într-un accident. “Aceasta este pur şi simplu o coincidenţă istorică. Deşi drumul este unul aglomerat, accidente nu se întâmplă în fiecare zi,” a declarat ofiţerul de poliţie Marja-Leena Huhtala, pentru Reuters. “Mi s-a făcut părul măciucă, atunci când am auzit că cei doi erau fraţi, şi chiar gemeni identici. Mi-a trecut prin cap că poate cineva de sus a avut ceva de spus în asta,” a completat ea.
Ghinion mortal şi câştig nesperat, în familie
În 1858, Robert Fallon a fost împuşcat mortal - un act de răzbunare al celor cu care juca poker. Fallon, susţineau ei, a câştigat potul de 600 $, trişând. Cum scaunul lui Fallon era gol şi niciunul dintre ceilalţi jucători nu era dornic să ia cei 600 $ cu ghinion, au găsit un nou jucător pentru a lua locul lui Fallon şi au mizat cu cei 600 $ ai mortului. Până la momentul în care poliţia a apărut, pentru a investiga omorul, noul jucător a transformat cei 600 $ în 2.200 $. Poliţia a cerut ca cei 600 $ originali să fie daţi rudei celei mai apropiate a lui Fallon – ocazie cu care a descoperit că noul jucător era fiul lui Fallon, care nu îşi văzuse tatăl de şapte ani!

Coincidenţă macabră

În secolul al XIX-lea, faimosul scriitor de povestiri horror, Egdar Allan Poe, a scris o carte intitulată „Povestirea lui Arthur Gordon Pym”. Cartea era despre patru supravieţuitori ai unui naufragiu, care s-au aflat timp de mai multe zile într-o barcă, înainte de a se decide să-l omoare şi să-l mănânce pe asistentul al cărui nume era Richard Parker. Câţiva ani mai târziu, în 1884, iola cu rame Mignonette a naufragiat, cu numai patru supravieţuitori, care s-au aflat într-o barcă timp de mai multe zile. Într-un final, cei trei membri seniori ai echipajului l-au omorât şi l-au mâncat pe asistent. Numele asistentului- camerist era Richard Parker…

Viaţă “la indigo”
Fraţii gemeni, Jim Lewis şi Jim Springer, au fost separaţi la naştere şi adoptaţi de familii diferite. Întrucât nu se cunoşteau, ambele familii şi-au numit copiii James. Ambii James au crescut neştiind unul de celălalt. Amândoi s-au instruit în domeniul protecţiei legii, amândoi au avut talent la desen tehnic şi tâmplărie şi fiecare s-a căsătorit cu o femeie pe nume Linda. Amândoi au avut fii, dintre care unul a fost numit James Alan şi celălalt James Allan. Fraţii gemeni au divorţat de soţiile lor şi s-au căsătorit cu alte femei – amândouă numite Betty. Şi amândoi au avut câini pe care i-au numit Toy. Când au împlinit patruzeci de ani, cei doi s-au reîntâlnit întâmplător. Spre apus existenţial, cei doi fraţi au murit ucişi de un camion, în timp ce traversau aceeaşi autostradă, pe bicicletă.

Regele şi sosia sa plebee

În Monza, Italia, Regele Umberto I a mers la un mic restaurant pentru a lua cina, acompaniat de aghiotantul său, Generalul Emilio Ponzia-Vaglia. Când proprietarul restaurantului a luat comanda Regelui Umberto, regele a observat că el şi proprietarul erau practic identici, la faţă şi la constituţie. Ambii bărbaţi au început să discute asemănarea izbitoare dintre ei şi au descoperit mult mai multe similarităţi:
- Ambii au fost născuţi în aceeaşi zi, a aceluiaşi an, (14 martie, 1844);
- Ambii au fost născuţi în acelaşi oraş;
- Ambii s-au căsătorit cu o femeie cu acelaşi nume, Margherita;
- Patronul de restaurant şi-a deschis restaurantul în aceeaşi zi când Regele Umberto a fost încoronat Rege al Italiei;
- Pe 29 iulie 1900, Regele Umberto a fost informat că patronul de restaurant a murit în acea zi într-un accident misterios de vânătoare, iar în timp ce acesta îşi exprima regretul, un anarhist din mulţime l-a asasinat.

21, dată fatală pentru Ludovic al XVI-lea

În copilărie, regele Franţei, Ludovic al XVI-lea fusese prevenit de un astrolog să fie foarte atent pe data de 21 a fiecărei luni. Regele s-a speriat atât de tare, încât pe 21 n-a încheiat niciodată nicio afacere. Din păcate, însă, pe 21 iunie 1791, în urma Revoluţiei Franceze, Ludovic şi regina sa au fost arestaţi la Varennes, în timp ce încercau să fugă din Franţa. Pe 21 septembrie, în acelaşi an, Franţa a abolit monarhia, proclamându-se Republica. Pe 21 ianuarie 1793, Ludovic al XVI-lea a fost ghilotinat.
Alte coincidenţe istorice

La această rubrică pot fi incluse vieţile lui Thomas Jefferson şi John Adams, doi dintre fondatorii Americii: Jefferson a creat Declaraţia de Independenţă, arătându-i ciorne ale ei lui Adams, care (împreună cu Benjamin Franklin) a ajutat la editarea şi cizelarea ei. Congresul Continental a aprobat documentul pe 4 iulie, 1776. În mod surprinzător, şi Jefferson şi Adams au murit în aceeaşi zi, 4 iulie, 1826 – la exact 50 de ani de la semnarea Declaraţiei de Independenţă.

La fel de ciudate sunt similitudinile între destinul tragic a doi preşedinţi americani - Abraham Lincoln şi John Fitzgerald Kennedy:

- Lincoln a fost ales preşedinte în anul 1860, Kennedy în 1960;
- Amândoi au fost ucişi într-o vineri;
- Ambii au fost ucişi în prezenţa soţiilor lor;
- Amândoi au fost doborâţi de un glonţ în cap, tras din spate;
- Succesorii lor se numeau Johnson;
- Fiecare dintre aceşti succesori fusese membru al Senatului;
- Andrew Johnson (succesorul lui Lincoln) s-a născut în 1808. Lyndon Johnson (succesorul lui Kennedy) s-a născut în 1908;
- John Wilkes Booth (asasinul lui Lincoln) s-a născut în 1839. Lee Harvey Oswald s-a născut în 1939;
- Şi Booth şi Oswald au fost asasinaţi înainte de a putea fi judecaţi;
- Soţiile celor doi preşedinţi au pierdut câte un copil în timp ce locuiau la Casa Albă;
- Secretarul lui Lincoln, care se numea Kennedy, l-a sfătuit să nu meargă la teatru, unde avea să fie asasinat. Senatorul preşedintelui Kennedy, care se numea Lincoln, l-a sfătuit să nu se ducă la Dallas;
- John Wilkes Booth l-a împuşcat pe preşedintele Lincoln într-o sală de teatru şi a fugit într-un antrepozit. Lee Harvey Oswald a tras asupra preşedintelui Kennedy dintr-un antrepozit şi a fugit într-o sală de teatru (Alin Pop, Istoria prin întâmplări picante, Editura Corint)

Blestemul maşinii lui James Dean

În septembrie 1955, James Dean murit într-un teribil accident de maşină. În urma incidentului, Porsche-ul a adus numai nenorociri.
- Când maşina a fost ridicată de la locul accidentului pentru a fi transportată într-un garaj, motorul a alunecat, strivindu-l pe mecanic;
- Motorul a fost cumpărat de un doctor, care l-a instalat în propria maşină de curse. Acesta a murit în scurt timp, tot într-un accident;
- Când Porsche-ul lui James Dean a fost reparat ulterior, garajul în care se afla a fost mistuit de flăcări;
- Mai târziu, maşina a fost expusă în Sacramento, dar a căzut de pe postament, rănind grav un adolescent;
- În Oregon, trailer-ul cu care a fost mutată maşina a distrus un magazin;
- În sfârşit, în 1959, maşina s-a dezmembrat într-un mod misterios, în 11 bucăţi, în timp ce se sprijinea pe o structură de oţel.

Pământeni care au descoperit “elixirul tinereţii”

* Există locuri pe glob, aşa numitele “Blue Zones” (zone albastre), unde media de vârstă este superioară celei din multe state civilizate *

Astfel de teritorii, enumerate de www.hotnews.ro,  sunt Nuoro/Sardinia în Italia, nordul Okinawei în Japonia, Loma Linda în California USA, peninsula Nicoya în Costa Rica şi Icaria în Grecia. Prezentarea lui Dan Buettner, explorator, scriitor şi prezentator la National Geographic, vorbeşte despre  “Blue Zones”, locuri în care oamenii trăiesc activ în mod obişnuit peste media de vârstă din SUA, prezintă o fracţie din rata de îmbolnăvire cu bolile civilizaţiei occidentale (diabet, cancer de colon, boli cardiovasculare) şi au un procentaj foarte mare de bătrâni ce trăiesc peste 100 de ani.

În opinia lui Dan Buettner, corpul uman nu este programat pentru longevitate şi există prea mulţi factori care contribuie la procesul de îmbătrânire (mulţi nedescoperiţi!), ca să poată fi controlaţi. În schimb, în 3 din cele 5 “blue zones” din prezentare, modul de viaţă şi convenţia socială sunt organizate diferit, bătrânii fiind respectaţi, implicaţi în viaţa familiei, ba chiar veneraţi. Prezentatorul de la National Geographic, citat de Hotnews, consideră că toţi aceşti “longevivi” au obiceiuri/trăsături comune:

- Se mişcă natural. Cu alte cuvinte, sunt angrenaţi în activităţi casnice zilnice, care solicită efort fizic. Nu fac jogging, nu trag de fiare, ci fac treabă prin casă, urcă scările, gătesc, şi foarte des au grijă de grădină. Şi merg, merg cât mai mult pe jos, activitate care e dovedită a avea un efect benefic asupra sănătăţii;

- Au o perspectivă sănătoasă asupra vieţii. Asta include şi downshiftingul (o pauză repetată faţă de vâltoarea cotidiană se pare că ajută foarte mult în oprirea proceselor inflamatoare cauzate de stres), incluzând aici şi micile sieste din timpul zilei sau somnul de după-amiaza. Cel mai important lucru la acest capitol este că au un scop bine definit în viaţă şi că îl urmăresc în mod conştient. Japonezii folosesc cuvântul ikigai, ca o definiţie a acelui talent ascuns pe care îl avem, care variază de la unul la celălalt, şi pe care dacă îl vom dezvolta ne va aduce împlinire şi scop în viaţă;

- Se hrănesc sănătos. Au, în principal, o dietă vegetală cu multe legume, multe nuci (toate tipurile de nuci) şi fasole (toată familia de fasole, incluzând mazărea, lintea, azuki, mung etc), beau puţin şi mai ales vin roşu. Foarte important este că legumele sunt în general crescute în grădina proprie sau cumpărate de la fermierii locali, care nu folosesc prea multe îngrăşăminte sau alte chimicale. Mai sunt şi nişte mici secrete, se pare, cu un vin sicilian care conţine de trei ori mai mulţi polifenoli decât vinul normal (Cannonau), mult tofu în Okinawa sau ulei de măsline, o miere specială din pin şi ceaiuri de plante locale în Icaria. Mai au şi regula de a mânca porţii mici şi de a nu-şi umple mai mult de 80% din capacitatea stomacului (hara hachi bu).

Cei ce locuiesc în “Blue Zones” fac parte dintr-o reţea socială reală. Asta înseamnă că:

* Pun familia pe primul loc. Se implică în crescutul copiilor, în activităţi comune cu familia, au grijă de părinţii lor în vârstă;

* Fac parte dintr-o comunitate religioasă, oricare ar fi aceea. Conform studiului, mersul regulat la biserică, moschee, sinagogă sau orice alt loc unde se întâlneşte congregaţia, poate aduce 3-4 ani de viaţă în plus;

* Fac parte din “the right tribe“. Cu alte cuvinte, se înconjoară de prieteni care urmează un model de viaţă sănătos, care îi pot motiva şi susţine la greu.

 “Vitality Project“, experiment pentru viitorii longevivi

În Albert Lea, Minnesota, se derulează un proiect ce însumează mai multe iniţiative interesante:

- “Walking Moai” – grupuri de până la 10 persoane se întâlnesc săptămânal pentru a merge dus-întors până la o destinaţie aleasă şi pentru a participa la proiecte de voluntariat. Oamenii învaţă să socializeze, îşi împărtăşesc problemele şi încep să se susţină moral, emoţional şi spiritual;

- “Walking school bus” – un grup de cel puţin doi adulţi care acompaniază un grup de copii spre şcoală, mergând pe jos, nu cu maşina. Permite o socializare mai bună şi asigură un efort fizic zilnic pentru copii;

- Programe de activitate fizică la locurile de muncă (stepathon/walkathon). Beneficii evidente şi alungă şi plictiseala;

- Grădini comunitare, în care se pot închiria parcele unde şi cultivă legume pentru consum;

- Programe de nutriţionism şi gătit sănătos şi proiecte comune cu magazinele alimentare pentru etichetarea mâncărurilor sănătoase;

- Seminarii despre cum să-ţi găseşti scopul în viaţă. Publice şi gratuite;

- Multe, multe programe de voluntariat. Cum să rezolvi varii probleme, să aduci oamenii laolaltă şi să şi obţii satisfacţia că faci un lucru bun.

Insule paradisiace

În astfel de vremuri, orice propunere pentru locaţii unde aţi putea trăi “fericiţi până la adânci bătrâneţi” este binevenită, câteva destinaţii unde v-aţi prelungi, cu certitudine, speranţa de viaţă, regăsindu-se pe www.amazingrace.ro:

1. Raiul se află în deşert! Se crede că Bahrainul (insula din Golful Persic, pe coasta de est a Arabiei Saudite, lângă Qatar) este locul biblic în care a ales Dumnezeu să aşeze Grădina Edenului. Una dintre dovezi este Copacul Vieţii (The Tree of Life), un arbore de acacia despre care se crede că e una dintre minunile lumii: trăieşte, verde, într-o zonă care e absolut seacă, nu s-a găsit nicio sursă de apa pe distanţe de kilometri de jur-împrejurul copacului. Nicio altă plantă nu creşte în jurul lui, motiv pentru care se spune că acest arbore ascunde secretul vieţii veşnice. Cea mai bună lună să vizitaţi Bahrainul este ianuarie;
2. Tonga, cea mai relaxantă insulă din Pacific
Aici nu există ceasuri. Oamenii se ghidează după soare. E timp cât trebuie, ca să le faceţi pe toate. Dacă Nuku’Alofa, capitala, o să vi se para pur şi simplu adormită, plecaţi mai spre sud, în Vava’u sau Ha’apai. “Port of Refuge”, în Vava’u, e locul în care dacă ajungi, nu mai pleci. De fapt, exact aşa li s-a întâmplat şi Lisei Newton şi soţului ei: au ajuns cu barca, şi-au deschis un bar pe plajă şi au hotărât să rămână aici până la adânci bătrâneţi.
Tonga e mai răcoroasă decât alte insule din Pacific şi cu un peisaj pur şi simplu ameţitor. Pereţi abrupţi, de zeci de metri înălţime, se prăvălesc în marea prin care balenele dau târcoale plajelor. Tot aici există “limu moui”, o algă cu excelente proprietăţi antioxidante;
3. Lângă coasta Marocului, Madeira - insula vorbitoare de limbă portugheză - are climatul subtropical perfect pentru longevitate. Sistemul de apeducte – levadas – traversează ca într-un carusel fermecat insula. Vechi de mai bine de 400 de ani, aceste apeducte duc apa din partea de nord a insulei, mai ploioasă, către sudul secetos, unde domnesc plantaţiile de banani, câmpuri de flori şi de viţă-de-vie. De-a lungul acestor văi “unduiesc” străduţe de piatră cubică, adevărate “trasee” pentru cei care iubesc mişcarea. Să ajungeţi să vedeţi cascada Vinte e Cinco Fontes sau zonele în care munţii se prăbuşesc brusc şi înspăimântător în Oceanul Atlantic;
4. Ţara cu cel mai curat aer din lume
Zona geotermală dintre Lake Taupo şi “Orasul Spa” din Rotorua, Noua Zeelandă, s-a dovedit cu puteri magnifice în tratarea unor afecţiuni severe, fizice şi psihice. Râul Waikato e o capodoperă a naturii: porneşte de la 100 de metri lăţime şi sfârşeşte la 20 într-o cascadă care aruncă 200.000 de litri de apă pe secundă! Pescuitul de păstrăv e una dintre îndeletnicirile de bază ale localnicilor. Nu rataţi Lacul Taupo, ce e în “gura” unui vulcan uriaş, care erupe o dată pe mileniu. Mai e până atunci!

Locuri unde “se atârnă pământul în cui”

* În fostele baze militare sau ştiinţifice sau în aşezările vânătorilor de balene ori de animale cu blană s-au născut localităţi unde oamenii şi-au construit un “cotidian” pe termen lung *

La ora actuală, multe dintre aşezările polare şi subpolare continuă să fie staţiuni de cercetări ştiinţifice, staţii meteorologice, ori baze militare, fără o populaţie stabilă. Alături de acestea, scrie descopera.ro, există şi câteva aşezări “civile” cu populaţie permanentă.

Unele au apărut ca extensii ale unor baze militare ori staţiuni de cercetări sau ca urmaşe ale acestora, însă au ajuns să se deosebească de baze şi staţiuni prin felul tradiţional în care sunt organizate – având, mai mult sau mai puţin, facilităţile necesare pentru şederea permanentă. Sunt locuri unde trăiesc familii, se nasc copii, unde oamenii îşi câştiga traiul fie cu îndeletniciri tradiţionale, fie ca salariaţi, unde copiii merg la şcoală şi unde bolnavii sunt îngrijiţi când au nevoie.

Viaţa la Polul de miazănoapte a planetei 

Nunavut este cel mai nordic şi, totodată, cel mai nou declarat teritoriu al Canadei. În acelaşi timp, este cea mai mare dintre diviziunile administrative canadiene, dar şi cea mai săracă în locuitori: circa 30.000 de oameni trăiesc împrăştiaţi pe o suprafaţă de uscat de aproape 2 milioane de kmp, aici aflându-se câteva dintre cele mai nordice aşezări ale lumii. Multe dintre ele sunt situate dincolo de cercul polar de nord şi au un mic număr de locuitori.

Catunul Alert, pe insula Ellesmere (82°28' N), avea, după recensământul din 2006, doar 5 locuitori permanenţi, dar, practic, trăiau acolo, temporar, câteva zeci de persoane, de vreme ce mica aşezare slujeşte ca bază militară şi de cercetări asupra mediului. Titlul de cea mai nordică aşezare “adevărată” s-ar cuveni, mai degrabă, satului, sau cătunului Grise Fiord, o aşezare inuită (a eschimoşilor) din Nunavut, unde trăiesc circa 140 locuitori. Denumirea aşezării, în limba inuiţilor, este Aujuittuq, care înseamnă “locul care nu se topeşte niciodată”, ceea ce spune totul despre condiţiile de trai de acolo.

Insula Baffin, din acelaşi teritoriu Nunavut – care, e în mare parte, arhipelag – are şi ea câteva aşezări mici, dar pline de viaţă, cu atât mai interesante cu cât sunt locuite din vremuri vechi. În regiunea Arctic Bay, de pildă, în jurul localităţii cu acelaşi nume, inuiţii trăiesc de vreo cinci mii de ani. Azi, Arctic Bay (73°02' N) e o mică localitate (690 de locuitori în 2006) cu grădiniţă, şcoală, aeroport şi ce mai înseamnă lume civilizată.

Radio şi televiziune prin satelit dincolo de Cercul Polar

Cea mai nordică aşezare groenlandeză este un sat inuit, Siorapaluk, care avea în 2005 - 87 de locuitori. Mulţi dintre ei sunt descendenţi direcţi ai inuiţilor sosiţi aici în cursul ultimei migraţii pornite din Canada, eveniment care a avut loc în secolul trecut. Încă se mai îndeletnicesc cu vânătoarea, dar la Siorapaluk există şi o uzină electrică, o mică bibliotecă publică, un magazin, telefonie, radio şi televiziune prin satelit!

Svalbard e un arhipelag de insule mărunte, aşezat în oceanul îngheţat ce desparte Peninsula Scandinavă de Polul Nord. Aparţine Norvegiei şi este aşezat între 74 şi 81 grade latitudine nordică. Trei dintre insulele lui sunt locuite: Spitsbergen, Bear Island şi Hopen. Cea mai mare aşezare de aici este Longyearbyen, având circa 2000 de locuitori. Norvegiei îi aparţine şi cel mai nordic oraş din lume – oraş “adevărat”, cu peste 50.000 de locuitori. Este Tromso, aşezat trei grade mai încolo de Cercul Arctic, la 69°40' N şi are aproximativ 60.000 de locuitori.

Oraşe cu zeci şi sute de mii de locuitori

Rusia are 6 oraşe de peste 50.000 de locuitori  aşezate dincolo de cercul polar; cel mai mare dintre ele fiind Murmansk (336.000 locuitori). În imensul teritoriu rusesc de dincolo de Cercul Polar de Nord se găsesc numeroase aşezări mai mărunte, o mulţime de baze militare şi baze de cercetare. Cele mai multe se găsesc în Regiunea Krasnoiarsk Krai, din mijlocul Siberiei, în Republica Sakha (Iakutia), de asemenea în Siberia, şi în arhipelagul Franz Joseph - un mănunchi de 191 de insuliţe mititele, acoperite de gheaţă, din Oceanul Arctic, la numai 1.000 de km de Polul Nord.

Cel mai sudic oraş al Planetei

Dacă ne mutăm la celălalt capăt al lumii, cel dinspre sud, primul lucru interesant este că în emisfera sudică nu există aşezări civile permanente, dincolo de Cercul Polar de Sud. În nord, chiar în jurul Cercului Arctic şi dincolo de el, în insulele din Oceanul Îngheţat de Nord, clima e totuşi suportabilă pentru om, graţie unui fenomen natural – existenţa Curentului Golfului (Gulf Stream), un curent oceanic cald. În general, sudul e slab populat, deşi sunt multe staţiuni de cercetări în Antarctica. O aşezare obişnuită ceva mai mare este Ushuaia, considerat cel mai sudic oraş al planetei. Se află la 54º48' latitudine sudică, pe malul Canalului Beagle, în partea argentiniană a Ţării de Foc. În imagini arată ca un fermecător orăşel cu case colorate, înconjurat de înălţimi muntoase şi de păduri; viaţa acolo este, totuşi, mai puţin idilică decât rezultă din fotografii, deoarece clima este aspră, subpolară. Altfel, e un orăşel plin de viaţă, cu confort modern, cu instituţii în stil occidental. Are două canale de televiziune, ziare, şcoli, chiar şi campus universitar (acesta aparţine Universidad Nacional de la Patagonia San Juan Bosco şi are facultăţi de inginerie, economie şi ştiinţe sociale).

Până pe la jumătatea secolului XX, Ushuaia era o colonie penitenciară! Argentina trimitea în închisoarea de aici infractorii vinovaţi de delicte grave. Treptat, foştii puşcăriaşi au devenit colonişti şi, exploatând lemnul din pădurile învecinate, au clădit oraşul, construind aici cea mai sudică dintre căile ferate ale lumii. Ushuaia e poarta de acces către regiunile mai sudice şi, mai ales, către continentul antarctic. Aeroportul internaţional din Ushuaia este legat prin zboruri regulate de capitala argentiniană – Buenos Aires – şi de cea chileana – Santiago de Chile. Mai la sud mai există un sat (aparţinând Republicii Chile), numit Puerto Williams, cu circa 2000 de locuitori şi un cătun, tot chilean, zis Puerto Toro, cu vreo 30 de locuitori.

Sătucul – staţiune ştiinţifică

Base Esperanza, ce a fost întemeiată în 1975,  este locuită permanent, chiar şi în timpul lungilor ierni antarctice, de circa 55 de persoane, incluzând 10 familii. Aşezat la 63º24' latitudine sudică, e un loc friguros, unde temperatura rareori depăşeşte 0 grade C chiar şi în timpul verii. Base Esperanza este localitatea unde a venit pe lume Emilio Marcos Palma, primul om născut pe continentul antarctic (1978). Aici se găsesc laboratoare de cercetare, unde lucrează mulţi dintre locuitori; există o şcoală cu doi învăţători şi, ca sa mai însufleţească locul, vin aici şi turişti (aproximativ 1000 în fiecare an), Base Esperanza având facilităţi pentru găzduirea acestora.

Localitate cu 100 de locuitori, cu infrastructură de oraş

Villa Las Estrellas, inaugurată în 1984,  e o extensie a staţiunii meteorologice chiliene Eduardo Frei Montalva. Astăzi, trăiesc aici vreo 12 familii, iar un număr de circa 20 de copii frecventează şcoala şi grădiniţa. În total, locuiesc aici aproximativ 100 de oameni, mulţi dintre ei făcând parte din personalul Forţelor Aeriene. Faptul că deţine un aerodrom care funcţionează tot timpul anului a transformat Villa Las Estrellas într-un punct important de tranzit pentru cei care călătoresc spre staţiunile antarctice de cercetări. Localitatea e atât de bine organizată şi echipată, încât pare un minuscul oraş: există aici oficiu poştal, bancă şi spital; în plus, se practică, de necesitate, dar în mod performant, telemedicina, spitalul fiind legat prin linii de comunicaţie cu spitale mari de pe continentul sudamerican. Nu lipsesc nici biserica, computerele conectate la Internet, sau sala de sport, existând chiar şi un magazin de suveniruri - destinate turiştilor care se aventurează până aici.

Idei mai mult sau mai puţin trăsnite, pentru combaterea încălzirii globale

* Fenomenele meteo extreme şi temperaturile halucinante cu care ne confruntăm vară de vară obligă oamenii de ştiinţă să caute soluţii pentru menţinerea unor condiţii rezonabile de viaţă pe planetă *

Uniunea Europeană va pune în aplicare planul său de combatere a încălzirii globale din 2013. Planul vizează reducerea gazelor de seră ale UE cu 20% până în anul 2020 şi creşterea ponderii energiei din resurse regenerabile la 20% din consumul european, precum şi economii de energie de 20%. Un acord mondial cu state mai poluante, precum SUA, China sau India, ar ridica efortul de reducere al emisiilor la 30%.

Răcirea planetei cu ajutorul plantelor ce reflectă lumina solară

Un studiu al oamenilor de ştiinţă de la Universitatea din Bristol din Marea Britanie, citat de www.StiintaAzi.ro, duce la concluzia că prin selectarea atentă a varietăţilor de plante agricole cultivate, mare parte din Europa şi America de Nord ar putea avea temperaturi mai mici cu până la un grad în timpul sezonului de vară. Acest lucru ar însemna o răcire de 0.1˚ C la nivel mondial, echivalentul a 20% din încălzirea globală produsă de la “Revolutia Industrială” până astăzi.

Culturile agricole constituie deja o metodă de combatere a încălzirii globale datorită proprietăţii plantelor de a reflecta razele soarelui într-o proporţie mai mare decât vegetaţia naturală. Nu toate speciile unei culturi au aceeaşi capacitate de reflexie şi de aceea este necesară alegerea celor care reflectă mai bine razele solare.

Dr. Andy Ridgwell şi colegii săi de la Universitatea din Bristol sunt de părere că aceste culturi ar trebui alese în aşa fel încât sa se exercite un control asupra climatului în aceeaşi măsură în care sunt alese pentru a maximiza producţia de hrană. Echipa încearcă să aleagă dintre speciile cultivate pentru producerea de hrană în loc să le înlocuiască cu altele noi, astfel realizându-se maximizarea reflexiei solare fără a fi afectată producţia de hrană. 

Împădurirea zgârie-norilor, o posibilă soluţie

În scopul combaterii efectelor încălzirii globale, arhitecţii au pus la punct un scenariu revoluţionar: "zgârie norii împăduriţi". Se estimează că novatoarele clădiri vor putea adăposti o pădure întreagă, numărând 400 de arbori şi având capacitatea de a absorbi mari cantităţi de dioxid de carbon, informează Daily Mail.
În plus, conform planului urbanistic, aceste clădiri ar trebui amplasate în apropierea fabricilor vinovate de cea mai mare poluare. Copacii vor fi plantaţi pe mai multe etaje ale clădirii, care va avea o înălţime de 120 de metri. Mai mult, construcţia va avea în dotare şi un sistem bazat pe energie eoliană, ce are drept scop asigurarea aprovizionării cu apă şi nutrienţi pentru arbori.”Singura sursă exterioară necesară este energia electrică, pentru funcţionarea unui lift care va fi folosit de personalul clădirii", a declarat purtătorul de cuvânt al Nectar Product Development, firma care a elaborat proiectul.

Acoperişuri şi drumuri albe împotriva încălzirii globale

Această soluţie „low tech” şi cu costuri reduse a fost avansată de către secretarul pentru Energie al SUA, Steven Chu, laureat Nobel pentru Fizică, relatează The Times, citat de Gândul. El crede că dacă toate acoperişurile şi drumurile din lume ar fi vopsite în alb sau în culori cât mai deschise, lumina şi căldura de la Soare ar fi respinse într-o mai mare măsură şi aceasta ar avea un impact însemnat în lupta împotriva încălzirii globale. Oficialul american este convins că reflectarea luminii solare în acest mod ar echivala cu retragerea tuturor automobilelor de pe şosele lumii vreme de 11 ani, dacă s-ar încerca oprirea emisiilor cu efect de seră produse de acestea. Ca efect secundar, acoperişurile albe ar ţine răcoare în case şi ar reduce consumul de electricitate pentru aerul condiţionat, apreciază Chu. Secretarul Energiei şi-a expus planurile la o conferinţă organizată la Londra, la Palatul Saint James, unde Prinţul Charles al Marii Britanii a reunit 60 de cercetători din diferite domenii, alături de 20 laureaţi Nobel, cerându-le să împărtăşească soluţii pentru combaterea încălzirii globale.

Nori “injectaţi” cu sare

Stephen Slater, profesor de design în inginerie la Universitatea Edinburgh şi profesorul John Latham, de la National Centre for Atmospheric Research din Colorado au folosit rachete cu sare pentru a testa dacă este posibilă crearea norilor stratocumulus marini.
Aceşti nori comuni, de mică înălţime, ar putea ajuta la reflectarea razelor solare, şi, prin urmare, la combaterea încălzirii globale. "Trebuie să îi facem să reflecte cu 10% mai mult decât acum", a declarat profesorul Salter, citat de www.realitatea.net. 

Când particulele de apă sărată se înalţă într-un nor, redistribuie umezeala, crescând astfel reflecţia. Drept rezultat, norul trimite înapoi în spaţiu razele de soare. După primele teste, aproximativ 300 de rachete vor fi trimise la nivelul mării dintr-un vas aflat în apropierea coastei sud africane.
O posibilă problemă ar fi că metodele ce ţin de geo – inginerie sunt considerate periculoase de unii oameni de ştiinţă pentru că interferează cu ecosistemele delicate din lume. Cea mai mare îngrijorare legată de experimentul profesorilor Salter şi Latham este că acesta va altera structura şi densitatea norilor şi că ar putea avea efecte semnificative locale asupra climatului şi precipitaţilor.

Catalog NASA cu idei trăsnite

NASA a alcătuit un raport în care enumeră şi explică detaliat cele mai trăsnite idei pentru combaterea încălzirii globale. Milionarul american Richard Branson, menţionează www.stiri.acasa.ro, a oferit nu mai puţin de 25 milioane USD pentru cel care va găsi o soluţie fezabilă de salvare a planetei. Printre ideile “contabilizate” de NASA figurează:
1. Umbrela spaţială. Este un concept pentru creionarea căruia NASA a cheltuit 75.000 USD, informează Fox News. Inventată de astronomii de la Universitatea din Arizona, "umbrela" este ca un nor, compus din trilioane de "farfuriuţe zburătoare", ce acţionează ca mici reflectoare ce ar sta între Pământ şi Soare, coborând temperatura planetei. Tehnologia, materialele şi dispozitivul de lansare ar fi realizabile, spun cercetătorii;

2. Vulcanul artificial. Ideea a apărut odată cu erupţia Muntelui Pinatubo, din Filipine, acum 16 ani, când savanţii au constatat că particulele de sulfaţi, emise de vulcan în atmosfera superioară, reflectau lumina solară şi au răcit planeta. Mai mulţi savanţi, între care laureatul Nobel Paul Crutzen, au propus construirea unor "vulcani", sub forma unor motoare cu reacţie, tunuri sau baloane, care emit tone de sulfaţi. Centrul Naţional pentru Cercetarea Atmosferei al SUA a dedicat şase săptămani derulării unor simulări computerizate ale "vulcanului artificial";
3. "Însămânţarea" oceanului cu fier. O companie privată din California se ocupă de derularea proiectului, Planktos Inc. lansând pentru început croaziera navei Weatherbird II, care a deversat în Pacific 50 de tone de praf de fier, menite să genereze plancton. Acesta, la rândul său, ar urma să consume din dioxidul de carbon atmosferic;
4. "Copacii", inventaţi acum zece ani de Klaus Lackner, profesor la Universitatea Columbia, sunt nişte dispozitive de oţel asemenea unor antene înalte de circa 70 de metri, avand în vârf filtre de mărimea unor televizoare. Lackner ia în calcul plantarea a câte 100.000 de asemenea "copaci" de oţel, împreună cu turbinele care ar produce energia necesară funcţionării lor.

Gheizerele, artezienele naturale ale planetei

 * În orice anotimp, dar mai ales iarna, izvoarele fierbinţi ce ţâşnesc din pământ până la înălţimi  incredibile fascinează milioane de turişti *

Cel mai vechi gheizer cunoscut şi unul dintre cele mai impresionante exemple ale fenomenului este Geysir, sau Marele Geysir, situat în partea central-sudică a Islandei, în valea Haukadalur, la 500 km în apropierea vulcanului Hecla. Originea cuvântului „gheizer”, scrie wikipendia, provine din numele acestui „geysir”, care în limba islandeză provine de la verbul „gjósa” ce înseamnă „a erupe”. Islanda este una dintre puţinele ţări ce produc o cantitate importantă de energie pe baza utilizării energiei geotermale a gheizerelor, existând în jur de 100 gheizere active.

O descriere mult mai plastică a aceluiaşi gheizer, dar şi al frăţiorului Strokkur oferă geographia.papiu.ro: “apă ţâşnind şi explodând într-o fântână clocotindă, urmată de un jet de stropi minusculi, albi ca creta, ridicându-se până la înălţimea unui bloc de cinci etaje - o privelişte extraordinară ce durează şapte sau opt minute, după care dispare. După ce apa fierbinte erupe până la 60 de metri înălţime, o coloană de abur fierbinte, asurzitoare, sparge liniştea şi oferă lumii un spectacol de neuitat. Acesta era izvorul fierbinte Geysir în anii 1930, pe atunci principalul obiectiv turistic al Islandei. Izvorul care erupea zilnic a primit în 1647 numele de Geysir. Cea mai mare performanţă a lui a fost eruptia de 14 ori, în doar 24 de ore. În 1935, deoarece gheizerul se stinsese, erupţiile au fost induse artificial, extrăgând puţină apă şi scăzând astfel presiunea dedesubt. Astăzi, erupţiile sale sunt rare, dar la fel de spectaculoase. Acum, însă, turiştii îl pot admira pe fratele mai mic, Strokkur. El ţâşneşte aproximativ la fiecare 10 minute, aruncând în aer o coloană de apă fierbinte înaltă de 22 de metri. În Islanda există aproximativ 3000 de astfel de izvoare fierbinţi, guri de abur şi vulcani noroioşi”.

Gheizerele din Yellowstone

“Artezienele” de pe pământ american sunt grupate în bazine localizate în jumătatea vestică a Parcului naţional “Yellowstone”. Aici se găsesc bazinele Norris, West Thumb, Lower, Midway, and Upper geyser basins. Cel mai faimos gheizer este Old Faithful (Bătrânul credincios), care erupe ca un veritabil cronometru. Celelalte gheizere erup neregulat: gheizerul Giant (Uriaşul) lansează un jet de 60 de metri de apă caldă; Giantess (Uriaşa), erupe mai bine de 4 ore, de două ori pe an. Cel mai înalt gheizer este Steamboat (Barca cu abur) care erupe neregulat un jet de aproape 120 de metri. Alte gheizere sunt Daisy, Grand, Porkchop si Great Fountain.

“Old Faithful” erupe o dată la 91 de minute

Un studiu relativ recent, publicat pe Live Science şi citat de descopera.ro arată că punctualitatea cu care erupe cel mai cunoscut gheizer din Parcul Naţional “Yellowstone” depinde în mare parte de cantitatea de precipitaţii căzute în această zonă. Opinia aparţine cercetătorilor din cadrul United States Geological Survey, Stanford University şi Naţional Park Service. Timp de nu mai puţin de 135 de ani de când a fost descoperit, gheizerul Old Faithful şi-a menţinut acest renume datorită preciziei cu care erupe coloane înalte de apă termală la fiecare 50, respectiv 90 de minute (în ultimii ani erupe doar la intervale de fix 91 minute), spre încântarea miilor de turişti care vin aici pentru spectacolul oferit de Old Faithful.
Din cele în jur de 1 000 de gheizere de pe Terra, mai mult de jumătate se află pe teritoriul Parcului Naţional “Yellowstone”. O condiţie necesară formării unui gheizer constă într-o sursă de căldură de origine vulcanică, ape de suprafaţă, fisuri şi fracturi ale scoarţei tereste. Apa erupe în jeturi la suprafaţă atunci când acviferul respectiv este încălzit de rocile fierbinţi, iar presiunea aruncă apa prin fisurile solului. Noul studiu a demonstrat că acviferele din Yellowstone au de suferit în anii secetoşi, cantitatea de apă şi răstimpul în care era aruncată din gheizer fiind influenţate. “Cantitatea precipitaţiilor nu este singurul factor care influenţează circuitul apei dintr-un gheizer. Cutremurele de pământ pot influenţa decisiv existenţa acestuia, mişcările plăcilor tectonice putând chiar să îl distrugă. În timp ce efectul secetei asupra frecvenţei erupţiei gheizerelor este unul gradual, cutremurele au un efect mult mai direct şi decisiv” afirmă profesorul Shaul Hurwitz, conducătorul studiilor geologice, citat de “Live Science”.
Singurul gheizer captiv din lume

În Soda Springs, Idaho veţi găsi un gheizer… “luat în custodie” de americani. Locuitorii din Soda Spring l-au descoperit accidental, în momentul în care căutau o sursă de apă fierbinte pentru o piscină. Pe 30 noiembrie 1937, un dispozitiv de forat a coborât până la 315 “picioare” adâncime (96 de metri) şi a “eliberat” gheizerul. Presiune extremă a apei este cauzată de amestecul dintre dioxid de carbon şi apă, la adâncime. Având o temperatură aproape constantă de 72 de grade, apa este acum controlată de un contor de timp şi erupe la fiecare oră. Gheizerul ajunge la înălţimi în jur de 30 de metri. În zonă există un Centru de vizitatori, o alee în jurul gheizerul şi zonelor înverzite, cu mese si bănci pentru vizitatorii ce vin la picnic, dar şi ca să admire gheizerul.

Un nou gheizer a erupt în peninsula Kamchatka, din Rusia

Enunţul a fost făcut de realitatea.net acum două veri, site-ul etichetând evenimentul drept unul “uimitor pentru geologi, atractiv pentru turişti!”. Apariţia unui izvor de apă fierbinte şi de vapori, de origine vulcanică, care să arunce apă nu s-a mai întâmplat de 50 de ani. Erupţia neaşteptată i-a luat prin surprindere până şi pe cei care studiază zona. Geologii din vecinătate au montat camere video pentru ca toata lumea să admire izvorul, pe internet. Ba chiar au şi botezat gheizerul. "L-am botezat ,,Ciudatul,, pentru că a fost un lucru neaşteptat, lumea a fost luată prin surprindere când s-a întâmplat. Cineva a spus:,, Ce ciudat!". Aşa i-a rămas numele.", a declarat unul dintre geologi. Izvorul care aruncă coloane de apă caldă se află la aproximativ 14 kilometri distanţă de Valea Gheizerelor, unde au existat 100 de astfel de izvoare intermitente până când acum doi ani, când o alunecare de teren le-a îngropat.

Sărbători hibernale celebre în lume

* La vreme de iarnă, imaginaţia semenilor noştri naşte festivaluri ale focului, în pielea goală, bătăi între cămile şi cu portocale * În februarie, vă aşteaptă celebrul carnaval veneţian de pe Canale Grande *

Evident, numărul sărbătorilor nu este atât de spectaculos ca în anotimpul călduros, cei mai mulţi optând, la vreme de iarnă, pentru câte-un sejur la ski sau pentru plimbări cu snow- mobilul. Spre deosebire de ţara noastră, unde tradiţiile au o anumită coloratură, alte naţii sunt înclinate mai degrabă spre amuzament, multă adrenalină, ori spre plimbări romantice pe canalele veneţiene.

Focuri ce alungă, spectaculos, frigul iernii

Faptul că scoţienii sunt recunoscuţi pentru simţul deosebit al identităţii, al valorilor şi al propriei istorii a dus la naşterea unor tradiţii şi obiceiuri unice în Marea Britanie. În Edinburgh, oraş ce se bucură de o aşezare deosebită (cu dealuri ce “se topesc” în mare), are loc în fiecare an celebrul Festival “Hogmanay”. Evenimentul este considerat drept una dintre cele mai frumoase serbări de trecere în Anul Nou şi se întinde de-a lungul a patru zile, răstimp în care localnicii şi vizitatorii participă împreună la procesiuni cu torţe aprinse. Nu lipsesc concertele de muzică clasică în aer liber, spectacole de teatru şi dans şi manifestări sportive în prima zi din Anul Nou. În noaptea noului an, în centrul oraşului are loc o mare petrecere marcată de un spectacol de artificii pe cele şapte dealuri ale oraşului.

Relativ aproape, în Insulele Shetland, se organizează în fiecare an, în mijlocul iernii, Festivalul Focului (Up Helly-Aa), gândit ca un tribut  adus vikingilor. În cadrul evenimentului are loc o procesiune la care participă o mie de bărbaţi costumaţi în războinici şi femei. În final, o replică a unui vas de luptă viking este ars pe apă.

Japonia oscilează între tradiţie şi exhibiţionism

“Seijin No Hi” se celebrează în a doua zi de luni a lunii ianuarie, atunci fiind sărbătoriţi cei care au împlinit sau vor împlini vârsta de 20 de ani între data de 2 aprilie a anului precedent şi 1 aprilie a anului în curs. “Seijin no hi” este considerată sărbătoare naţională şi au loc ceremonii speciale - seijin-shiki - sponsorizate de Guvern şi de instituţii.Tinerii majori din întreaga Japonie se îmbracă în haine de sărbătoare şi mulţi dintre ei se îndreaptă spre temple, unde duc ofrande zeilor şi se roagă pentru o viaţă plină de succese, înainte de a participa la ceremoniile organizate în cinstea lor. Obiceiul de a sărbători majoratul a fost preluat din China în secolul al VI-lea, simbolul festivalului constituindu-l pălăriile speciale, care nu se mai pot vedea acum decât în unele muzee.

Tot în Japonia se organizează o manifestare la antipodul celei precedente - “Festivalul în pielea goală”, altfel spus, Hadakamatsuri. După cum se poate constata din numele festivalului, în cadrul acestuia participanţii nu se obosesc să se acopere prea mult. Chiar dacă rareori veţi întâlni la festival persoane dezbrăcate complet, majoritatea oamenilor vor purta strictul necesar. Fie că e vara, fie că e iarna, astfel de festivaluri au loc tot timpul în Japonia, iar cine are norocul de a întâlni un om complet dezbrăcat ar face bine să îl atingă, pentru că se spune că îi aduce noroc şi fericire.

Bătaie între cămile şi… cu portocale

Campionatul de lupte între cămile se organizează în luna ianuarie în Selcuk, Turcia. Lupta presupune ca două cămile să se ciocnească cap în cap până când una dintre ele renunţă sau este învinsă. De obicei, cămila care pierde o ia la fugă printre spectatori, generând panică.

O lună mai târziu, numai că în Ivrea, Italia, se organizează Festivalul portocalelor. În fiecare an, rezidenţii pun în scenă o bătălie în costume medievale, fiind înarmaţi doar cu portocale. Sunt formate nouă echipe de aruncători cu portocale, care se luptă pentru victorie, participanţii fiind hrăniţi cu boabe de fasole pentru a avea suficientă energie.

Fieste culinare

Noaptea ridichilor (Noche de Ribanos) se celebrează pe 23 decembrie în Oaxaca, Mexic. În secolul al XVI‑lea, după ce ridichile au fost aduse pe continentul american, comercianţii de legume obişnuiau să le sculpteze pentru a atrage cât mai mulţi clienţi. Începând cu anul 1897, obiceiul a fost sărbătorit în cadrul unui festival anual, cei mai buni sculptori primind premii în bani.

Revenind în Europa, întâlnim un festival ce începe toamna şi îşi pune punct final în decembrie. În Alba, Italia, are loc Festivalul Trufelor Albe, ce reprezintă, aşa după cum îl descrie unul din concurenţii şi experţi în domeniu, "esenţa pământului şi inima a ceea ce înseamnă să fii conectat cu moştenirea Italiei". În fiecare an, cei mai mari maeştri în prepararea trufelor îşi dau întâlnire în localitatea Alba, spre deliciul localnicilor şi nu numai.
Dacă e februarie, e carnaval la Veneţia

Din 1436 şi până astăzi, cu o întrerupere de aproape 200 de ani (între 1797 şi 1980), Carnavalul de la Veneţia rămâne una dintre cele mai importante şi aşteptate manifestări culturale, artistice din lume. Evenimentul reprezintă ocazia perfectă pentru a fi „altcineva” chiar şi pentru o seară, pentru a te „tele­porta” în lumea magică a măştilor, pentru a trece cu gondola pe sub cele­brele poduri, în timp ce te săruţi cu persoana iubită. În 2010, în perioada 5 – 16 februarie, Veneţia va căpăta un aspect de poveste, îndrăgostiţii având ocazia să celebreze într-un teritoriu magic şi carnavalul şi Valentine’s Day. Care a fost de fapt ideea de la care s-a născut această sărbătoare? Termenul de „carna­val” are origini latine şi înseamnă „rămas bun cărnii”, sugerând începerea postului unei mari sărbători. Ideea de mască se pare că le aparţine nobililor veneţieni din secolul al XV-lea, care au vrut să le demonstreze săracilor (care aveau şi ei dreptul de a participa la carnaval) că oamenii sunt egali.

Şcoli stranii, pe glob

* Nu toate şcolile din lume au locaţii ce ţin de normalitate şi nu în fiecare dintre ele învăţământului respectă reguli ce ţin de tradiţionalism *

 Cu certitudine, una dintre cele mai neobişnuite locaţii este cea în care îşi perpetuează existenţa şcoala primară din satul Miao, situat în ţinutul Ziyun din provincia chineză Guizhou, aflată în sudul ţării. Greu de crezut, dar cursurile şcolii asiatice se desfăşoară… într-o peşteră! Şcoala a fost construită în interiorul unei cavităţi naturale - ce a luat naştere după mii de ani în care apa, vântul şi mişcările seismice au modelat-o.

Din 1884, titrează China Daily, şcoala primară a avut, an de an, opt profesori şi peste 180 de elevi. Adulţii care predau susţin că elevii sunt extrem de interesaţi de cunoaştere, cei ce stau mai departe având de mers câte şase ore zilnic până la şcoală. Practic, Zhong Dong este la fel cu orice şcoală normală, cu săli de clasă şi teren de joacă. Singura diferenţă e că lăcaşul de învăţământ nu are acoperiş, pentru că nu are nevoie… 
Muzeele dinamice de ştiinţă
La şcoala din China, cu totul şi cu totul neobişnuită e locaţia, nu şi tehnicile de predare. Numai că într-o societate în continuă schimbare, apar şi se dezvoltă structuri de învăţământ ce ies cu totul din tipare. Una dintre cele mai interesante instituţii de educaţie este “Muzeul ştiinţei şi industriei” din Paris. Un univers în miniatură, lumea de mâine, la dispoziţia copiilor. Patruzeci de mii de metri pătraţi de expoziţie, pe cinci etaje, trei săli de spectacol, dintre care "La Geode" este un cinematograf cu ecran semisferic de 1000 mp, iar "Planetariul" e un simulator convingător al Sistemului solar şi al Galaxiei noastre. Muzeul are, conform descrierii de pe www.revistamagazin.ro, o mediatecă, cu o fonotecă si cu o "programatecă" (programe pentru computerişti) - de unde vin şi împrumută cărţi, benzi, casete, programe, sute de mii de copii din întreaga Franţă şi nu numai. Succesul de public între orice aşteptări: în jur de 5.000.000 vizitatori (plătitori) pe an. De la muzeul parizian au plecat către alte oraşe ale Franţei (dar au fost şi exportate) expoziţiile: “Holografia”, “Inventarea Timpului”, “Savanţii şi Revoluţia”, “O mie de miliarde de microbi”, “Un ţol, două picioare, trei metri”, “Cercetătorul pasionat”, “Ştiinţa pe benzi desenate” ş. a.
Astronauţi, ufologi şi…demolatori
Tot la ieşirea din tipare s-au gândit şi cei de la Universitatea din Glasgow, pe lângă care funcţionează o şcoală de astronauţi amatori. Pe lângă pregătirea specifică, tinerii proiectează împreună cu profesorii lor diverse avioane spaţiale (unul dintre acestea, waverider-ul, a fost achiziţionat de NASA pentru a fi folosit la explorarea planetei Venus). Un grup de pedagogi, sociologi, foşti astronauţi şi scriitori SF au pus bazele asociaţiei "Contact", o formă de şcoală care pregăteşte tinerii pentru... impactul cu eventuala apariţie a reprezentanţilor unor civilizaţii extraterestre!
Undeva la antipod am putea nominaliza structuri ce au luat fiinţă în mod natural. Pe coastele pacifice ale Pakistanului, s-au dezvoltat adevărate şcoli de... demolatori de vapoare. Cu alte cuvinte, mulţi armatori îşi trimit navele, pe ultimul lor drum, înainte de "ieşirea la pensie", spre Pakistan. Navele sunt preluate de localnici, trase la mal, desfăcute în bucăţi, în beneficiul unei adevărate industrii locale, a oţelului reciclat. "Demolatorii" sunt, culmea, membri ai unui trib montan, care îşi transmit tainele noii profesii (bănoase se pare) de mai bine de trei decenii, formând o adevarată şcoală în materie.

O şcoală despre viaţa unui oraş

Sandra Ecobescu, preşedinta Fundaţiei “Calea Victoriei”, şi-a propus să celebreze o perioadă efervescentă din istoria Bucureştilor, în care România a fost un stat european în adevăratul sens al cuvântului, prin spirit şi mentalitate. Iniţiatoarea, se menţionează pe www.121.ro, s-a gândit să înfiinţeze un “altfel de şcoală”, un colegiu pentru tineri şi adulţi care doresc să înveţe şi să discute despre subiecte interesante din domeniul artelor şi al disciplinelor umaniste, într-o atmosferă neconvenţională şi în dialog cu profesori carismatici şi bine pregătiţi. “Încercăm să discutăm despre lucrurile cu adevărat importante şi interesante, fără prejudecăţi şi fără o programă bătută în cuie şi profesori dogmatici. Nu ne interesează formarea enciclopedică, fabricarea de olimpici, memorarea informaţiilor aride, ci ne interesează dialogul, înţelegerea principiilor esenţiale pe care se bazează cultura şi civilizaţia, urmărim potentarea creativităţii şi îmbogăţirea culturii generale a fiecărui cursant”, a declarat Sanda Ecobescu pentru 121.ro. Printre cursurile ce suscită interes figurează: “Poveştile Bucureştiului şi Calea Victoriei”, ”Introducere în fotografie”, ”Atelier de pictură şi creativitate”,  “Atelier de bookbinding: cum se naşte o carte”, “Fabuloasa lume a ţăranilor”, “Introducere în antropologia culturală”, “De ce iubim anii treizeci?”. Majoritatea celor care predau cursuri sunt profesori tineri, nonconformişti, cu vârste până în 35 de ani şi cu studii serioase în ţară şi străinătate.