Google Earth, între adâncurile oceanelor şi cele mai îndepărtate galaxii

* Lansată în 2005, aplicaţia permitea iniţial numai vizitarea virtuală a celor mai mari oraşe din lume. În prezent, opţiunile programului sunt mult mai ample, controversele iscate fiind echilibrate de veritabile descoperiri *

Câteva dintre noutăţile pe care Google Earth a reuşit să le dezvăluie în cei patru ani de existenţă sunt detaliate de www.descopera.ro.  

1. O nouă junglă

În 2005, o echipă de cercetători condusă de specialişti de la Grădina Regală Botanică Kew, din Londra, a dat peste o junglă necunoscută până atunci oamenilor de ştiinţă. În Africa, o pată verde, în nordul Mozambicului, semnala existenţa unei păduri tropicale. La sfârşitul anului trecut, un grup de cercetători din Marea Britanie, Mozambic, Malawi, Tanzania, Elveţia şi Belgia a pornit într-o expediţie către Mount Mabu (aşa a fost numită regiunea), descoperind acolo specii rare de animale şi plante, dar şi specii necunoscute încă. Au fost descrise deja trei specii noi de fluturi şi o specie de şarpe veninos;

2. Arheologie în curtea casei

Privind imaginea luată de Google Earth a cartierului său din oraşul italian Parma, Luca Mori, programator de meserie, a observat, în propria curte, o ciudată formaţiune ovală alături de care se înşirau alte formaţiuni, dreptunghiulare, de culoare mai închisă. Chemaţi la faţa locului, specialiştii Muzeului Naţional Arheologic din Parma au descoperit şi dezgropat ruinele unei locuinţe străvechi – probabil o vilă romană antică, a cărei vârstă este estimată la circa 2000 de ani;

3. Reciful intangibil

În 2007, un biolog numit Chris Simpson, specialist în studiul coralilor şi care lucra la Departamentul pentru Mediu şi Conservare din Australia de Vest, a descoperit o formaţiune coraligenă situată în apropierea coastei vestice a continentului. Deşi era atât de aproape de mal, reciful era inaccesibil din pricina apelor pline de crocodili şi probabil n-ar fi fost găsit niciodată fără ajutorul imaginilor din satelit;

4. “Rănile” Terrei

Craterele datorate impactului unor meteoriţi cu suprafaţa Pământului sunt rare; o bază de date specializată - Earth Impact Database - inventariind numai 176 de asemenea “cicatrice”. Descoperirea unei noi formaţiuni de acest tip e o raritate, un asemenea noroc având geologul australian Arthur Hickman. În 2007, în timp ce “colinda” Pământul cu ajutorul Google Earth, prin regiunea Pilbara din vestul Australiei, a descoperit un nou crater care, după toate probabilităţile, a fost produs de un impact meteoritic;

5. Vânătoarea de fosile

Eroii aventurii paleontologice au fost cercetătorii de la Universitatea din Michigan, SUA, în frunte cu profesorul Philip Gingerich, specialist în studiul balenelor fosile. În 2008, a ajuns la el o fosilă de balenă, cu vârsta de 40 de milioane de ani, recuperată dintr-o bucată de calcar dintr-un depozit italian de piatră. Calcarul provenea de la o carieră din Egipt, dar nu se ştia de la care. Atunci, profesorul Philip Gingerich a folosit Google Earth ca să localizeze aflorimentele de calcar egiptene şi drumurile din apropierea lor, deducând astfel unde ar fi putut fi cariera. Ajunşi la faţa locului, el şi colegii săi, deşi nu au mai descoperit alte fosile de balene, au găsit o mulţime de alte vestigii interesante - fosile de lilieci, şobolani şi alte mamifere mici, cu vârsta de 20 milioane de ani, care ar putea arunca o lumina nouă asupra evoluţiei mamiferelor din Africa;

6. “Capcană pentru peşti”, veche de un mileniu

Mai întâi, a fost zărită dintr-un avion şi i-a intrigat pe oamenii de ştiinţă: o structură în forma de V, prea clară şi prea simetrică pentru a fi altceva decât un artefact uman. Folosind Google Earth, arheologii de la Colegiul Pembrokeshire din Ţara Galilor, Marea Britanie, au examinat ciudata alcătuire, după care s-au dus să detalieze cercetările la faţa locului. Formaţiunea a fost identificată ca fiind o ingenioasă şi eficientă capcană pentru peşti, construită într-un estuar, în urma cu aproximativ un mileniu. Are circa 1 metru lărgime, 30 cm înălţime şi o lungime de vreo 250 m. Cercetătorii cred că era folosită de pescari pentru a “mâna” peştii înăuntru, unde rămâneau prinşi când mareea se retrăgea, fiind apoi adunaţi cu plasele;

7. Prevederea dezastrelor

În aprilie, mai mulţi experţi de la Universitatea din Portsmouth, Marea Britanie, au descoperit pe insula Dominica, din Marea Caraibelor, un potenţial pericol: un vulcan numit Vârful Diavolului sta să cadă! Mai exact, o bucată mare din el e gata să se desprindă şi să se prăbuşească, lucru care ar provoca un tsunami ce ar pune în pericol turiştii şi locuitorii din apropiatul arhipelag Guadelupa. Oamenii de ştiinţă au planificat o expediţie de cercetare, pentru a evalua pericolul şi a stabili măsuri de reducere a riscului pentru oamenii zonei.

În conflict cu Pentagonul

Evident, au existat şi vor continua să existe şi controverse legate de aplicaţia ce ne redescoperă lumea. Anul trecut, Pentagonul a interzis angajaţilor Google Earth să filmeze în detaliu interiorul bazelor militare americane, după ce a aflat că o echipă a companiei a reuşit să facă acest lucru la o bază din Texas, informa AFP. Departamentul american al Apărării a emis o circulară prin care a cerut instalaţiilor şi bazelor militare din ţara sa refuze, pe viitor, înregistrarea de vederi panoramice în interiorul lor. Un responsabil al companiei Google a declarat că şoferul unuia dintre vehiculele care aveau sarcina să realizeze fotografii la sol a intrat în interiorul unei baze militare, încălcând o regulă internă care nu permite cartografierea drumurilor sau instalaţiilor care nu sunt deschise accesului public. Google, conform Mediafax, a scos imaginile din baza site-ului Google Earth după ce a fost informat în legătură cu situaţia creată, de către autorităţile militare.

Monitorizarea oamenilor, cu maxim de precizie

Cu ajutorul unui upgrade al hărţilor sale mobile, Google speră să poată monitoriza deplasarea oamenilor cu aceeaşi eficienţă şi precizie care caracterizează căutarea informaţiilor pe Internet. Noul software, eliberat în februarie de Google, le va permite posesorilor de telefoane mobile sau de alte dispozitive wireless să-şi împărtăşească automat cu familia şi prietenii locaţia exactă şi deplasarea prin spaţiul geografic. Upgrade-ul, denumit “Latitude”, extinde utilitatea unui instrument software implementat în 2007, care le permitea utilizatorilor de telefoane mobile să-şi verifice propria amplasare cu ajutorul hărţilor Google, prin simpla apăsare a unui buton. Deşi implementarea este în mod evident un progres extrem de util, ea ridică şi unele îngrijorări referitoare la intimitatea individuală. Totuşi, Google se străduieşte din răsputeri să evite abuzurile de orice fel, permiţând utilizatorilor să pornească şi să anuleze manual oricând doresc funcţia de urmărire a software-ului, sau să limiteze accesul la mobilul lor, printr-o setare foarte simplă. De asemenea, Google se angajează să nu reţină niciun fel de arhive referitoare la poziţionarea dintr-un anumit moment a utilizatorilor săi. Sistemul de urmărire Google poate monitoriza deplasarea indivizilor, pentru moment, în Statele Unite şi în alte 26 de ţări, relatează San Francisco Chronicle.

Pământul, la finele secolului XXI

O hartă animată a Pământului, aşa cum va arăta până la finalul acestui secol, a fost lansată oficial de Google Earth. Harta scoate în evidenţă efectele încălzirii globale care vor afecta Terra în următorii 91 de ani. Proiectul numit Climate Change in Our World este rezultatul cooperării dintre compania Google şi Ministerul Mediului din Marea Britanie. Astfel, scrie Reuters, utilizatorii care accesează Google Earth vor putea observa evoluţia Pământului până în 2100 şi modificările aduse geografiei terestre de către fenomenul încălzirii glob

Discriminările, la ordinea zilei în mileniul III

 * După secole în care legislaţia a fost îmbunătăţită, încă mai există inechităţi între categorii sociale, dar şi exagerări, o problemă de tip nou fiind “discriminarea pozitivă” *

Într-un top al cazurilor de discriminare la adresa unor comunităţi din întreaga lume, realizat de Amnesty International la finele anului trecut, măsurile autorităţilor italiene împotriva taberelor de romi ocupă locul 2, titrează www.frontnews.ro, pe primul loc figurând relocarea a 20.000 de cambodgieni.

1. 20.000 de oameni care trăiau la periferia capitalei cambodgiene au fost relocaţi forţat din zona lacului Boeung Kak, fără să fi fost anunţaţi în prealabil, în condiţiile în care exista un plan de dezvoltare care presupunea asanarea lacului. Majoritatea locuitorilor sunt săraci şi trăiesc în locuinţe improvizate pe malul lacului. Comunităţile afectate se tem că acest proiect de dezvoltare îi va alunga din capitala ţării într-o tabără unde se află deja alte câteva mii de persoane şi unde nu există condiţii minime de existenţă. Prin această relocare, locuitorilor li se limitează şi accesul la un loc de muncă;
2. "Toate taberele de romi vor fi distruse, iar locuitorii vor fi evacuaţi sau încarceraţi", declara ministrul de Interne Roberto Maroni, citat de La Repubblica, pe 11 mai 2008. Declaraţiile acestuia au fost urmate de acţiuni concrete în zilele următoare, când mai multe tabere de romi de la periferia oraşelor italiene au fost incendiate. Începând din 2007, comunităţile şi aşezările de romi din Italia au fost supuse mai multor măsuri luate de autorităţi. Una dintre cele mai îngrijoratoare acţiuni a fost amprentarea tuturor locuitorilor din taberele de romi de pe teritoriul ţării, atât a adulţilor, cât şi copiilor;
3. Femeile din favelele (cartiere mărginaşe -n.r.) braziliene trăiesc într-un climat de violenţă constantă, situaţie de care se fac răspunzătoare atât grupurile criminale care acţionează în aceste zone, cât şi Poliţia, care nu intervine eficient. Braziliencele pot fi pedepsite aspru de membri ai grupurilor infracţionale în cazul în care una dintre rudele lor încalcă regulile impuse de aceştia. Femeile nu beneficiază nici de protecţia statului, singurul contact pe care acestea îl au cu autorităţile fiind în timpul rarelor incursiuni ale poliţiei, situaţii în care pot fi supuse la percheziţii ilegale, violenţă verbală şi fizică, abuz sexual sau chiar rănirea şi uciderea în timpul schimburilor de focuri dintre poliţie şi grupurile de infractori;
4. Blocada israeliană declanşată în iunie 2007 a transformat 1,5 milioane de locuitori în prizonieri lipsiţi de resurse. Israelul a interzis atunci exporturile în provincia Gaza şi a redus intrările de combustibili şi bunuri la un minimum compus din ajutoare umanitare, hrană şi medicamente. Astfel, numărul săracilor şi al malnutriţilor a crescut. În prezent, aproximativ 80% din populaţie depinde de ajutorul internaţional, faţă de 20% acum 10 ani, iar 30% dintre locuitori nu au acces la apă potabilă;
5. Amnesty International estimează că aproximativ 10.000 de familii au fost evacuate forţat din Luanda, Angola, în ultimii 7 ani, fără a fi avertizaţi şi fără a li se asigura alternativa unei locuinţe. Din iulie până în decembrie 2007, în cartierul Iraque din oraşul Kilamba Kiaxi, au fost evacuate sute de familii pentru a face loc unui proiect rezidenţial de lux. Evacuarea a fost făcută de către angajaţii companiei de construcţii cu sprijinul forţelor de poliţie. AI a primit rapoarte conform cărora, în noiembrie 2007, doi copii au fost ucişi în timp ce dormeau în casele demolate de buldozere. Doi jurnalişti care au investigat evacuările forţate au fost arestaţi pe 28 noiembrie 2007, agresaţi verbal şi fizic de către poliţie şi au fost deţinuţi, fără mandat, câteva ore, după care au fost eliberaţi.

Femeile, plătite mai prost decât bărbaţii din cauza treburilor casnice

Concluzia aparţine cercetătorilor de la Institutul de cercetări sociale şi economice din Londra britanici, fiind preluată de thisislondon.co.uk şi citată de Mediafax. Mulţi observatori, inclusiv guvernul britanic, sunt de părere că diferenţa de 18% dintre salariile celor două sexe există pentru că femeile au copii şi aleg să petreacă mai mult timp decât partenerii cu creşterea lor. Însă motivul real este acela că femeile fac mai multe treburi grele - gătit, spălat, cumpărături - în gospodărie, potrivit noului studiu. Din această raţiune, femeile sunt mai obosite decât bărbaţii, care au tendinţa să se ocupe mai mult de grădinărit şi de reparaţii la sfârşitul săptămânii. În plus, treburile efectuate de femei trebuie să fie gata într-un anumit timp, înainte sau după programul de lucru. Acest lucru înseamnă că muncesc numai la anumite ore, deci nu pot fi la birou la momente importante. La studiu au participat 5.000 de familii, timp de peste 15 ani. Cercetătorii mai spun că treburile casnice nu au efecte asupra carierelor celibatarilor, ci numai asupra carierei femeilor care trăiesc în cuplu. Acestea petrec mai puţin timp pentru a se specializa şi ajung pe poziţii mai proaste în firme. 

Discriminarea pe motive greutate - din ce în ce mai comună

Discriminarea din cauza greutăţii corporale, în special în cazul femeilor, este din ce în ce mai întâlnită. În ultimii zece ani, scrie Gândul, numai în SUA discriminarea pe motive de supraponderabilitate a crescut cu 66%, acest tip de discriminare devenind mai comună decât discriminarea rasială sau cea sexuală. Dintre voluntarii participanţi la studiu, 28% dintre bărbaţi au spus că au fost dicriminaţi din cauza greutăţii lor excesive. În aceeaşi situaţie s-au aflat 45% dintre voluntarele participante la studiu. La respectiva cercetare au participat 2.000 de persoane supraponderale şi obeze. În cadrul instituţional, voluntarii au spus că au fost concediaţi, nu au fost primiţi la interviuri sau le-a fost refuzată o promovare din cauza kilogramelor în plus. Acelaşi ziar scrie despre motivele de nemulţumire ale… mustăcioşilor din SUA, ce se consideră şi ei discriminaţi. Ei au fost teribil de revoltaţi în 2006, când Curtea Supremă a decis că unui avocat îi este permisă eliminarea dintre juraţi a unei persoane care poartă mustaţă. Pentru a face înţeles pe deplin adevăratele dimensiuni ale “tragediei”, “protestatarii” amintesc că SUA nu au mai avut un preşedinte mustăcios de la Roosevelt încoace...

Discriminarea pozitivă, prilej de controverse

Tratamentul preferenţial, în viziunea celor de la Revista “Pretext”, încurajează membrii minorităţilor să-şi exploateze propriul sentiment de victimizare, care devine astfel o sursă de putere şi privilegii. Rezultatul acestei puteri va fi un grup numeros de aşa-zise “victime”, sensibile la orice gest cu tentă discriminatorie. În SUA, acest lucru a devenit deja o realitate, excesele fiind la ordinea zile. Îngrijorător e că membrii majorităţii, care nu beneficiază de tratament preferenţial, dezvoltă resentimente faţă de grupurile favorizate, ceea ce nu face decât să adâncească clivajele sociale. E de observat impactul unor astfel de măsuri asupra unei societăţi precum cea românească. În ţara noastră, un caz aparte îl constituie măsurile aplicate revoluţionarilor români din 1989. Aceştia  beneficiază de o lege specială, numită “Legea recunoştinţei”, în baza căreia obţin o serie de privilegii. Aceste drepturi au creat o impresie de exces în cadrul societăţii, ducând la scăderea legitimităţii revoluţionarilor, care au devenit un grup social distinct şi contestat de opinia publică. Alte semnale de alarmă sunt reacţiile iritate ale naţionaliştilor români, atunci când vine vorba de noi drepturi ale maghiarilor şi rromilor.

Oamenii peşterilor

 * În lume, există semeni care n-au dureri de cap cu proprietăţile imobiliare, viaţa lor “curgând” între pereţii unor peşteri *

O adevărată comunitate şi-a găsit adăpost în satul Kandovan, din nord-estul Iranului. Au trecut deja şapte secole decât strămoşii “oamenilor peşterilor” au săpat, în stânca bizarelor formaţiuni conice de la baza muntelui Sahand mici peşteri, transformate în locuinţe propice traiului. Termenul “Kandovan”, scrie descopera.ro,  reprezintă pluralul cuvântului “kando”, care înseamnă cuib de albine şi se referă la forma şi dispunerea caselor săpate în munte, asemănătoare celor ale unui stup. Satul este localizat la 60 kilometri sud-vest de Tabriz, în provincia iraniană Azarbaijan şi este faimos tocmai pentru arhitectura spectaculoasă şi unică a lăcaşelor sale, dar şi pentru apa minerală de aici, considerată foarte eficientă în tratarea problemelor renale, prin dizolvarea pietrelor de la rinichi.

Dacă scobirea conurilor şi transformarea lor în case se datorează în întregime oamenilor, relieful care a permis acest fenomen s-a format, probabil, acum 3.000 de ani, ca urmare a activităţilor vulcanice. De asemenea, efectul de eroziune al vântului şi cursul apei au modelat conurile aşa cum arată ele astăzi. Roca s-a dovedit suficient de delicată încât să poată fi săpată şi transformată în adăpost pentru oameni şi animalele lor. Totodată, formaţiunile sunt suficient de mari încât să le fi permis oamenilor să îşi sape în ele locuinţe cu mai multe camere supraetajate, o bucătărie, holuri şi ferestre. Ferestre pe care, de altfel, le decorează cu frumoase geamuri colorate.

De la agricultură de subzistenţă la turism de cinci stele 

Principalele activităţi ale celor din Kandovan se rezumau la agricultură şi creşterea animalelor, în special oieritul. În ultima perioadă, venitul de bază al localnicilor a început să fie furnizat de turism - ei realizând care e potenţialul “caselor lor”. Parcurgerea cărărilor şi a treptelor din interiorul satului oferă privelişti realmente interesante. Şirurile de măgari transportă precum niste trenuri localnicii şi proviziile printre aleile bătute de vânt. Găinile scormonesc prin praf, iar oile pot fi auzite behăind din păşunile aflate în apropiere. Femeile ies din casele lor de piatră pentru a atârna la uscat rufele sau pentru a-şi curăţa “grădinile”, iar bărbaţii, atunci când nu muncesc, stau şi “pun ţara la cale”, spărgând seminţe sau fierbând plante. Copiii se joacă în apropierea râului sau aleargă printre case. Cărbunele ars încarcă aerul de miros specific.

Kandovan este una dintre cele mai populare destinaţii turistice din Iran, iar hotelul Cliff de aici este primul de acest fel din ţară şi al doilea din lume, după luxosul Yunak Evleri Cave din Cappadocia, Turcia, o locaţie cu formaţiuni arhitectonice asemănătoare. Hotelul Cliff este realizat întocmai ca restul locuinţelor din sat, din formaţiuni conice alăturate, cu excepţia faptului că interiorul său debordează de lux.

Întâlnirea cu trecutul costă

Atunci când sosesc în Kandovan, turiştii sunt imediat atraşi de casele ciudate, în formă conică. Unele dintre construcţiile vechi din piatră au fost transformate în grajduri şi cuiburi de păsări, dar sunt destule care reţin încă farmecul pe care l-au avut cu sute de ani în urmă. Peste tot prin sat sunt arborate marcaje şi semne care îi informează pe străini că pot vizita casele contra unei sume. O casă tipică de aici este structurată pe mai multe niveluri, parterul adăpostind în general animalele şi hrana acestora. Vara camerele sunt răcoroase iar iarna, conform localnicilor, călduroase. Casele tind să fie poziţionate spre sud, pentru a primi căldura soarelui şi a fi protejate de ploaie şi zăpadă.  Câteva trepte mai sus se află intrarea în casa propriu-zisă, în încăperile de locuit care găzduiesc în general alcovuri şi covoare, iar pe alocuri chiar şi fotografii înrămate atârnate pe pereţi. În ciuda aspectului său nelumesc, Kandovan are atât reţea electrică, cât şi canalizare, la care sunt branşate majoritatea caselor. Vizitatorii pot dormi în hotelul Cliff de cinci stele, localizat chiar in înima satului, sau într-una dintre casele săpate în stâncă, dacă reuşesc să negocieze cu sătenii vorbitori ai dialectului Farsi. Există, de asemenea, multe cafenele de-a lungul râului care trece prin Kandovan, unde turiştii se pot relaxa consumând cafea şi deliciosul suc de producţie locala zam-zam, totul într-o atmosferă unică, dominată de aroma dulce a trandafirilor din glastre.

Milioane de chinezi trăiesc în peşteri

Deşi pare incredibil, site-ul everything2.com menţionează că în jur de 70 de milioane de chinezi sunt “oameni ai peşterilor”, totul întâmplându-se după ultima “Revoluţie industrială chineză”. Atunci când Guvernul chinez a construit case pentru noul lor “paradis socialist”, milioane de chinezi s-au instalat în peşteri, de-a lungul fluviului  Yangtze. După ce i-au numărat şi au estimat costurile construirii de locuinţe pentru cei adăpostiţi în peşteri, s-a optat pentru o “soluţie chineză”: în loc să-i scoată afară, au făcut drumuri până la peşteri, au găsit soluţii pentru căldură şi au tras electricitate, le-au făcut tuturor uşi, peşterile devenind astfel mai confortabile ca înainte. Oficialii s-au gândit că pe măsură ce oferta de locuri de muncă se va diversifica, cei din peşteri vor pleca. Unii au şi făcut-o, numai că pe măsură ce preţurile la case au crescut şi tehnologiile au transformat viaţa “sub pământ” în una atractivă, au revenit, alţii transformând peşterile neocupate în noi locuinţe.

Anomalii genetice intrate în istorie

Anne Boleyn

* Alături de oamenii simpli, individualizaţi de propriile defecte genetice, se regăsesc şi celebrităţi, cu aer de curiozităţi ale naturii *

Normalitatea pe acest Pământ vorbeşte despre oameni cu două mâini, două picioare, câte cinci degete la mâini şi la picioare ş.a.m.d. Numai că, deşi pare greu de crezut, defectele genetice pe care doctorii le numesc “părţi corporale supranumerare” nu sunt nici pe departe aşa de rare cum aţi putea crede. Iată câţiva oameni despre care relatează ele.ro, care pot “împrumuta” şi altora câte o mână (sau un picior, un cap...):
* Despre Anne Boleyn, a doua nevastă a regelui Henric al VIII-lea al Marii Britanii, se crede că avea 11 degete şi un al treilea sân. Istoricii sunt de părere că al 11-lea deget era într-adevăr real, însă nu sunt de acord cu existenţa celui de-al treilea sân. Ei spun că acest mit a fost răspândit în vremea dinastiei Tudorilor, când un al treilea sân era considerat ca semn de vrăjitorie;
* Deşi jucătorul de baseball Antonio Alfonseca are 6 degete la fiecare mână, el afirmă că acestea nu îl deranjează la joc, deoarece nu prea atinge mingea cu ele. În majoritatea cazurilor de polidactilism (degete suplimentare), degetul în plus are mobilitate limitată sau este chiar imobil, şi este îndepărtat chirurgical imediat după naştere. Această boală se manifestă la aproximativ un copil din 500;
* În 2006, un bărbat de 24 de ani din India s-a internat într-o clinică din New Delhi şi le-a cerut doctorilor să-i îndepărteze chirurgical al doilea penis, ca să se poată însura şi să aibă o viaţă sexuală normală. Medicii nu i-au dezvăluit identitatea bărbatului, dar au confirmat ca operaţia a avut loc. Această boală, numită “diphallia”, este extrem de rară, fiind înregistrate doar 100 de cazuri în lume;
* “Craniopagus parasiticus” este o boală în care copilul se naşte cu un al doilea cap parazitar. Capul suplimentar nu are creier funcţional, aceasta fiind şi condiţia care diferenţiază boala de gemenii siamezi. Copilul se naşte de fapt cu capul geamănului său mort, ataşat de corp. S-au înregistrat doar 8 asemenea cazuri, dintre care doar 3 au supravieţuit naşterii. Unul dintre aceşti copii a fost şi Rebeca Martinez, născută în Republica Dominicană, care a suferit o operaţie de îndepărtare a capului suplimentar, dar a murit după operaţia de 11 ore;
* Actorul Mark Wahlberg are un al treilea sfârc pe piept. La începutul carierei sale, actorul a vrut să-şi scoată sfârcul, dar în final s-a răzgândit şi a ajuns să-l accepte. Aproximativ 2% dintre femei, dar şi bărbaţi (în număr mai mic), au câte un sfârc supranumerar, deşi acesta este adesea confundat cu o aluniţă. Sfârcurile supranumerare pot apărea pe braţe, în zona inghinală sau pe piept, şi au dimensiuni variabile, de la o aluniţă până la un sân în miniatură, care este uneori capabil de lactaţie;
* Hermafroditismul - boala în care copilul se naşte cu ambele organe de reproducere (femeieşti şi bărbăteşti) - este mai comună decât aţi putea crede, existând la aproximativ 1% din populaţie. Această boală provoacă adesea probleme socio-profesionale şi de identitate a individului;
* În 2006, un băiat numit Jie-Jie s-a născut în China cu două braţe stângi. Deşi toate trei braţele arătau normal, niciunul din cele două stângi nu era complet funcţional. De aceea, medicii i-au îndepărtat chirurgical braţul stâng cel mai apropiat de piept, după ce testele au arătat că acesta era cel mai puţin dezvoltat;
* Francesco Lentini, venit pe lume în Sicilia în 1889, s-a născut cu trei picioare şi două aparate genitale. Toate aceste părţi corporale suplimentare proveneau de la geamănul său siamez, care murise în pântecul mamei sale. Respins de părinţi, Lentini a fost crescut de o mătuşă, şi apoi a fost mutat într-o casă pentru copiii cu dizabilităţi, iar la 8 ani a plecat în America. Aici s-a transformat în “Marele Lentini”, alăturându-se circului şi făcând reprezentaţii la târguri. S-a însurat, a crescut 4 copii şi a trăit o viaţă îndelungată, murind la vârsta de 78 de ani;
* Josephine Myrtle Corbin, născută în 1868, a venit pe lume cu 2 pelvisuri separate şi 4 picioare. Ea îşi putea mişca toate picioarele, dar erau insuficient dezvoltate pentru a merge cu ele. Asemenea lui Lentini, şi ea s-a alăturat circului, s-a măritat cu un doctor cu care a avut 5 copii. Legenda spune că trei dintre copiii ei s-au născut dintr-un pelvis şi doi din celălalt pelvis;
* Poate vi se pare neobişnuit ca o femeie să aibă două utere, dar această boală, numită “didelphis uterin”, se manifestă la 1 din 1000 de femei. Hannah Kersey, mama şi sora ei au toate trei câte două utere. Hannah a scris istorie în 2006, când a dat naştere la tripleţi: un set de gemene identice dintr-un uter şi încă o surioară din celălalt uter. Acest caz este unic in istorie şi medicii estimează că probabilitatea de a se mai produce este de 1 la 25 de milioane de naşteri.

Animalele, veritabili terapeuţi pentru stăpânii lor

 * Zooterapia acţionează cu excelente rezultate asupra sănătăţii afective şi psihice, în primul rând, iar în unele cazuri şi în deficienţe fizice mai grave sau mai uşoare *

Ea constă într-un program de intervenţii sau de îngrijiri pe care un terapeut le acordă pacientului său, în prezenţa sau cu ajutorul unui animal.
Deţinerea unui animal de companie nu înseamnă neapărat zooterapie, deşi numeroase studii au demonstrat  beneficiile pe care acestea le poate aduce pentru sănătate: reducerea stresului, o mai bună recuperare postoperatorie, diminuarea presiunii arteriale etc.
În zooterapie, se utilizează foarte frecvent câinele datorită naturii sale docile, a uşurinţei cu care poate fi transportat sau dresat şi pentru că, în general, oamenii dau dovadă de simpatie faţă de acest animal. Se poate “utiliza” la fel de bine un peşte roşu, o pisică, animale mari (vaca, porc, cal etc.) sau o broască ţestoasă.

Terapie cu vechime şi efecte benefice

Primele mărturii despre utilizarea terapeutică a animalelor arată că acestea jucau un rol important în tratamentele complementare în cazul pacienţilor ce sufereau de tulburări psihiatrice. Totuşi, infirmierele sunt cele care au introdus această practică în mediul terapeutic. Florence Nightingale – fondatoarea serviciului sanitar modern - a fost una dintre primele care au utilizat animalele pentru ameliorarea calităţii vieţii pacienţilor. În timpul războiului din Crimeea, ea ţinea o broască ţestoasă în spital, deoarece ştia că animalele pot reconforta pacienţii şi diminua anxietatea. Contribuţia sa a fost recunoscută de psihiatrul american Boris M. Levinson, considerat drept părintele zooterapiei. În anii 1950, el a fost unul dintre primii care au remarcat avantajele utilizării animalelor  de companie în tratamentul tulburărilor psihiatrice.

De-a lungul anilor, mai multe studii au pus în evidenţă şi alte efecte benefice legate de prezenţa unui animal domestic. Rezultatele unui studiu asupra impactului sociologic al prezenţei unui animal de companie în contextul familial demonstrează faptul că animalul contribuie la aproprierea dintre membrii familiei. Un alt studiu demonstrează că prezenţa unui animal poate fi un stimulent eficient pentru păstrarea formei fizice, reducerea anxietăţii sau a stărilor depresive şi pentru ameliorarea capacităţilor de concentrare.

Numeroase aplicaţii terapeutice

Zooterapia este utilizată în spitale, instituţii medicale, cămine de bătrâni, instituţii specializate pentru copii cu handicap sau deficienţe, şcoli, centre de detenţie etc. Activităţile precum îngrijirea unui cal sau echitaţia pot ameliora capacităţile psihomotorii, forţa musculară şi echilibrul, constituind şi un sprijin psihologic.

În exerciţiile de reeducare funcţională, animalele de companie nu numai că dau naştere unor reacţii psihoafective pozitive, dar pot fi şi un factor de motivare pentru persoanele cu handicap fizic. Spre exemplu, un tânăr care suferea de tetraplegie a reuşit să îşi utilizeze braţul drept în cadrul exerciţiilor de reeducare funcţională, în urma interacţiunii cu câini.

Vindecare din aproape în aproape

În şedinţele de psihoterapie, animalele pot avea diferite funcţii. La început, ele pot fi ţinute la distanţă, de exemplu într-o cuşcă, până când terapeutul considera că este momentul să le integreze în tratament. Pentru a trata o problemă relaţională, precum lipsa de încredere în propria persoană, terapeutul poate întâi să evalueze capacităţile de afirmare ale pacientului. Apoi, îl va invita să îi dea comenzi câinelui (culcat, şezi, aşteaptă etc.) Dacă tonul persoanei este prea slab, câinele nu va reacţiona. Plecând de la această constatare, terapeutul va pune la punct un sistem de exerciţii pentru a stimula capacităţile de afirmare ale pacientului, până când acesta ajunge să fie ascultat de câine.

Persoanele anxioase sau foarte puţin autonome îşi pot ameliora capacităţile de socializare. Stabilind o legătură bazată pe încredere cu un animal, ele pot transpune progresiv acest sentiment de siguranţă în relaţia cu terapeutul, apoi cu apropiaţii.

O altă aplicaţie a zooterapiei este utilizarea animalelor de companie pentru reconfortarea pacienţilor internaţi în spital, în special copii. Scopul este acela de a grăbi procesul de vindecare (fizică, psihologică şi socială) a copiilor, de a-i face mai receptivi la tratamentele medicale, ţinând cont că în general ei au tendinţa de se concentra asupra durerii şi fricii. Din punctul de vedere al copiilor, ceea ce contează este faptul că se pot juca şi uita timp de câteva ore de greţuri, medicamente, injecţii etc

„Animalele de casă înlocuiesc medicamentele"

Astfel se intitulează un proiect - pilot lansat de spitalele londoneze. Doctorii din Londra chiar le recomandă pacienţilor să se trateze adoptând un câine. Mai mult, pacienţii unor clinici londoneze pot primi, fiecare, câte o mie de lire sterline, dacă decid să-şi cumpere animale de companie. Britanicii, cunoscuţi pentru meticulozitatea lor, au ajuns la concluzia că e mai rentabil să cheltuiască bani pentru îngrijirea animalelor de casă, decât să-i aloce pentru zile de spitalizare. Această hotărâre a venit la recomandarea a numeroşi cercetători care spun că animalele îi ajută pe depresivi, diabetici sau obezi.
Sida şi cancerul, tratate de căţei
Într-un studiu făcut la un spital din New York, s-a descoperit că pacienţii bolnavi de inimă care aveau animale de companie erau mai veseli şi aveau o speranţă de viaţă mai ridicată decât cei care nu aveau în îngrijire niciun animal. Zooterapia este luată în serios în multe ţări din lume. Există câini care sunt antrenaţi să aibă grijă de o persoană fără vedere sau câini care ţin companie oamenilor cu tulburări serioase ale sistemului nervos. În ultima vreme, căţeii au câştigat şi atenţia bolnavilor de Sida sau cancer. În acest fel, chiar bolnavii incurabil pot opta pentru îngrijirea unui animal, fapt care îi determină să uite, din când în când, de problemele grave de sănătate pe care le au.
E celebru cazul unei femei în vârstă din California, care se afla în comă pe masa de operaţie şi s-a trezit în momentul în care a intrat întâmplător un câine ciobănesc. Acesta s-a apropiat de pacientă, i-a lins mâna şi, spre uimirea personalului medical, pulsul femeii a început să revină la normal, moment în care operaţia a putut fi continuată.
Terapie cu peşti şi pisici, de preferinţă separat
* Peştii dintr-un acvariu, dacă sunt priviţi de persoanele care au tensiune arterială ridicată, contribuie la scăderea acesteia - cel puţin temporar;
* Animalele de companie aduse într-un sanatoriu îmbunătăţesc relaţiile dintre bolnavi şi cadrele medicale;
* Pisicile pot înlătura cu succes anxietatea, prin simplul fapt că sunt jucăuşe şi capabile să ofere foarte multă afecţiune persoanelor care au grijă de ele.

Delfinoterapia

În esenţă, tratamentul constă în a pune în legătură delfinul, animal cunoscut pentru blândeţea şi sociabilitatea sa, cu fiinţe umane. El se aplică cu precădere în cazul autiştilor, al persoanelor depresive şi al altor handicapuri mentale.

Alegerea delfinului pentru terapie nu este întâmplătoare. Nu de puţine ori, oamenii de ştiinţă au apreciat că acest mamifer marin are o inteligenţă mult superioară celorlalte animale, fapt ce a dus la cazuri de salvare a unor oameni de la înec, fără ca delfinii respectivi să fi fost dresaţi ori să fi trăit în mod obişnuit în preajma omului. De asemenea, la acest animal se manifestă o anume bucurie de a trăi, un fel de înclinaţie vitală către joc, către „degustarea” binefacerilor vieţii în natură.

Întâlnirea cu omul

Privilegiul contactării delfinilor în mediul lor natural de existenţă reprezintă şi una dintre cele mai frumoase experienţe de viaţă. Este un fel de invitaţie la dialogul deschis, sincer, cu natura, în prezenţa lor omul trăind o emoţie, o bucurie curată, ce poate fi asimilată cu dragostea de viaţă. Consecinţa întâlnirii se manifestă cel mai frecvent printr-o profundă pace interioară, prin sentimentul de afinitate şi de comuniune afectivă cu ansamblul lumii vii, implicit cu ceilalţi oameni.

Copii şi delfini

Eficacitatea maximă a contactului dintre om şi delfin se observă la copii. Cei marcaţi de serioase dificultăţi de comunicare – precum autiştii sau hiperactivii – au în general un slab respect de sine şi lipsă de încredere în propriile forţe, atunci când se află în spaţii deschise şi în mediul natural, întrucât au impresia că nu pot controla acest spaţiu.

Când se pune problema căpătării unor deprinderi, ei reacţionează defavorabil, căci contextul de schimbare şi de a avea initiative îi găseşte totalmente descoperiţi. Numai emoţiile pozitive intense au puterea de a schimba instantaneu nivelul percepţiei subiectului. Ştiinţific vorbind, asemenea trăiri induc în creier un puternic curent de endorfine şi de neurotransmiţători, care facilitează conexiunile între neuroni şi favorizează astfel procesul de învăţare. Terapia cu ajutorul delfinilor a dus la prelungirea timpului de concentrare al copiilor autişti, precum şi la atragerea lor către companie, joc şi comunicare.

Drumul spre emancipare al femeilor, plin de obstacole

 * Pentru femeile din statul american Wyoming, dreptul la vot a fost garantat în 1869. În Elveţia acelaşi drept a fost câştigat în 1971, iar în Kuweit în 2005 *

Lucruri care astăzi ţin de domeniul firescului, cum ar fi prezenţa femeilor la vot, era greu şi să fie conştientizate cu secole în urmă. Câteva exemple de discriminare din “Codul Napoleon”, din 1804, sunt elocvente:

- “vârsta la care un copil de sex feminin trebuie protejat de lege este de doar 13 ani;

- articolul 340, "la recherche de la paternité est interdite", este destinat ascunderii păcatelor înfăptuite de bărbaţi şi atragerea ruşinii asupra fetelor seduse şi amăgite;

- soţul este tutorele legal al soţiei sale; tot ceea ce câştigă şi economiseşte femeia este proprietatea bărbatului său;

- mama nu dispune de drepturi legale asupra copiilor ei; femeile nu pot face parte din consiliul de familie;

- nici o femeie nu poate fi martor la Etat civil (starea civilă);

- în cazul unui adulter comis de femeie, bărbatul are dreptul să îi ia viaţa când o suprinde în flagrant delict;

- femeile nu au nici un drept civil; ele nu au drept de vot”.

Mişcarea feministă prinde contur în secolul XIX

Primele încercări au fost cele de a ameliora situaţia femeilor în domeniul civil (era vorba de divorţ, custodie, desfiinţarea statutului de fiinţă superioară a bărbatului în căsnicie etc.). Dreptul de vot a ocupat, în revendicările femeilor, o poziţie secundară la început. Numai că, întrucât partenerii de coaliţie şi partidele nu sprijineau idealurile feministe decât atât timp cât le serveau propriilor interese, femeile s-au asociat în organizaţii proprii şi au început să militeze pentru dreptul de a vota. Femeile ce s-au impus pe firmamentul vieţii publice făceau parte din trei categorii distincte:

1. “Moderatele” reprezentau o grupare de asociaţii de femei, ale căror membre încercau să impună schimbările treptat. Din această categorie făceau parte asociaţiile caritabile creştine, dar şi asociaţiile liberale de femei şi femeile conservatoare. Nu toate cereau introducerea dreptului de vot pentru femei, unele pronunţându-se în defavoarea lui, pe motivul că femeile nu erau încă pregătite pentru a vota. O formulă “ocolitoare” propunea introducerea dreptului de vot funcţie de clasa socială, incluzând astfel femeile, dar probabil doar cele burgheze;

2. “Radicalele” erau o categorie restrânsă de burgheze, care militau pentru o transformare radicală a societăţii. Ele au fost forţa motorie principală a luptei pentru obţinerea dreptului de vot la femei. Gruparea radicalelor a fost o mişcare de mici proporţii, neafiliată vreunui partid. Unele membre au încercat însă să lege contacte cu femeile socialiste, campanii precum cea pentru dobândirea dreptului de vot la femei fiind organizate în comun.

3. “Socialistele" erau o grupare a femeilor organizate în jurul mişcării socialiste. În centrul revendicărilor femeilor socialiste s-a aflat mai întâi ameliorarea situaţiei economice a muncitoarelor. Mai târziu, la aceste revendicări s-a adăugat şi dreptul de vot. Ziua de 8 martie a fost fixată de adeptele mişcării socialiste, în Rezoluţia celei de-a doua Conferinţe Internaţionale a Femeilor de la Copenhaga din 1910 stipulându-se: "În acord cu organizaţiile politice şi sindicale ale proletariatelor din toate ţările lumii, femeile de pretutindeni vor sărbători în fiecare an Ziua Femeii, care serveşte în primul rând obţinerii dreptului de vot la femei."

Noua Zeelandă, “cap de pod” pentru femeile militante

Prima ţară care a acordat femeilor drept de vot a fost Noua Zeelandă, pe 19 septembrie 1893. La vecinele de Ocean din Australia, procesul de acordare a dreptului de vot femeilor a început în 1902 şi s-a încheiat în 1908. Mişcarea pentru drepturile femeilor din Norvegia a debutat şi ea devreme, în 1880, dreptul la vot fiind câştigat, în final, în 1913. Rând pe rând, femeile din numeroase ţări ale lumii au devenit, cel puţin în privinţa dreptului la vot, egale cu bărbaţii: Finlanda (1906), Rusia şi Suedia (1917); Canada şi Austria (1918); Polonia şi Cehoslovacia (1919), Ungaria (1920), Mayanmar (1922), Ecuador (1929), Africa de Sud (1930), Brazilia, Uruguay şi Thailanda (1932), Turcia şi Cuba (1934), Insulele Filipine (1937), România (1938). În unele ţări, femeilor le-a fost acordat dreptul de vot pentru alegerile municipale sau provinciale; abia după conferindu-li-se dreptul de vot la alegerile naţionale. Al doilea război mondial  a adus dreptul de vot femeilor din Italia, Iugoslavia şi China, cele din India, Pakistan şi Siria obţinându-l în 1949, respectiv 1956 şi 1973!

Wyoming, primul stat american în care femeile au avut drept de vot

Atunci când a fost vorba de introducerea votului pentru bărbaţi, multe state “cu pretenţii” s-au grăbit să-l acorde: Elveţia şi Franţa (1848), Danemarca (1849), Germania (1871).

 În America femeile au pornit la drum, pentru a-şi obţine drepturile, în aceeaşi perioadă cu europenii mai emancipaţi. Sufragiul feminin a fost prevăzut pentru prima oară în Seneca Falls, New York la 19 iulie 1848, în “Declaraţia generală cu privire la drepturile femeilor”. “Asociaţia Naţională a Femeilor Sufragiste”, formată în 1869 şi “Asociaţia Femeilor Americane Sufragiste” organizată în acelaşi an, au divizat, practic, mişcarea sufragismului feminin până la 1890, când cele două organizaţii s-au unificat în “Asociaţia Naţională Americană a Femeilor Sufragiste”. Câteva state şi regiuni (începând cu Wyoming în 1869) au garantat dreptul de vot femeilor în limitele hotarelor acestora. Când în 1913 în 12 state deja existau legi cu privire la dreptul de vot al femeilor, Partidul Naţional al Femeilor a hotărât să aplice dreptul de vot al femeilor, pentru a obţine rezoluţia Congresului. În 1920, amendamentul constituţional 19 a asigurat dreptul de vot tuturor femeilor din ţară.

Englezoaicele, şi mai grăbite

Mişcarea feministă din Anglia a propus reformarea legii electorale în 1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi femeilor de a participa la scrutine. La începutul anilor şaizeci ai secolului XIX a apărut mişcarea sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin acţiuni publice şi petiţii. Un partener important al sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez John Stuart Mill. Mişcarea feministă a obţinut mai întâi dreptul de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare (1869). Pentru că guvernul liberal nu a reacţionat la petiţiile sufragetelor, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la distrugeri de proporţii, urmate de arestări şi tratamente brutale în închisoare. Izbucnirea Primului Război Mondial a pus punct mişcării feministe, dreptul de vot fiind obţinut abia în 1928.

În Germania s-a început cu un pas înapoi

Mişcarea feministă din această ţară s-a desfăşurat, la început, sub însemnul Revoluţiei de la 1848. În perioada următoare a Restauraţiei, femeilor le-au fost retrase drepturi precum cel de participare la activităţi în cadrul unor societăţi sau de redactare a ziarelor, dar şi la orice activitate politică. Liberalizarea politică din anii 1860 a dus la înfiinţarea, în 1865, a primei societăţi germane a femeilor, "Das Allgemeine Deutsche Frauenverein". Social-democraţia timpurie a mers mână în mână cu mişcarea proletară a femeilor, a cărei organizatoare a fost Clara Zetkin. Influenţaţi de aceasta, social-democraţii au preluat în programul lor principiul dreptului de vot pentru femei, ce a fost statuat în 1918.

Luptă de uzură

Puţinele succese repurtate de femei pe timpul Revoluţiei Franceze în domeniile educaţie şi dreptul familiei au fost limitate de iacobini începând cu 1793. De “Codul lui Napoleon” am amintit deja, aşa că abia la Revoluţia de la 1848 a putut fi vorba din nou despre o mişcare a femeilor. Asociaţiile femeilor apărute atunci încercau să impună cu ajutorul petiţiilor dreptul de vot. În această perioadă a apărut şi o mişcare feministă proletară puternică, sub influenţa socialiştilor Charles Fourier şi Flora Tristan. Franţa a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia în 1944, în anii 1980 fiind înlăturate ultimile articole discriminatorii din dreptul civil.

Elveţienii, mai catolici decât Papa!

În 1959, cantoanele din zona franceză au acordat drept de vot femeilor pentru referendumuri. În sfârşit, din 1971 elveţiencele au drept de vot (mai puţin în două cantoane). În anii '80, bărbaţii din cantonul Appenzell Ausserrhoden au început să cedeze şi femeile au obţinut drept de vot în 1989. Mai greu a fost la Appenzell Innerrhoden, unde femeile au intentat proces. Curtea Federală Supremă a decis în 1990 că introducerea votului pentru femei în cantonul respectiv nu necesită schimbarea constituţiei cantonale.

Decizie istorică in Kuweit

Parlamentul a aprobat, în 2005, un amendament la legea electorală, care le asigură femeilor dreptul la vot şi le oferă posibilitatea de a candida la funcţii politice. Aprobarea amendamentului a fost primită cu entuziasm atât de populaţie, cât şi de clasa politică. Proiectul de amendament a fost înaintat Parlamentului cu mult timp în urmă, însă a fost blocat de deputaţii tribali şi islamiştii radicali. Ei au contestat documentul, pe motiv că încalcă legea musulmană, care le interzice femeilor să ocupe funcţii de conducere.

Scenarii privind viitorul Internetului

 * În 2020, Internetul va fi o reţea aproape omniprezentă, foarte ieftin de utilizat şi care va integra miliarde de echipamente individuale, arată un studiu realizat de Universitatea Elon şi fundatia Pew Internet *
Subiecţii intervievaţi - experţi în tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, economie, sociologie şi politică - au avut de făcut o serie de previziuni legate de implicaţiile pe care le va avea Internetul, mulţi formulând adevărate semnale de alarmă. Apariţia maşinăriilor inteligente, dispariţia intimităţii, formarea unor grupuri culturale violente în afara reţelei sunt doar câteva astfel de avertismente. Concret, specialiştii citaţi de “SFera Online”, au fost invitaţi să descrie cum ar vedea ei evoluţiile desfăşurându-se în şapte domenii, descrise în tot atâtea scenarii.
Dezvoltarea unei reţele globale, ieftine

Conform variantei avansate în primul scenariu, până în 2020 va fi perfectată interoperabilitatea reţelei mondiale, permiţând transferarea facilă a datelor, autentificarea şi tranzacţionarea. Comunicaţiile mobile, fără fir, vor fi la îndemâna oricui, oriunde pe glob, la costuri extrem de scăzute. Majoritatea celor care au fost de acord (56%), au formulat şi rezerve. Unii au sugerat că reglementări guvernamentale sau ale corporaţiilor ar putea limita anumite tipuri de acces în unele părţi ale lumii, altii îndoindu-se de  finalizarea interoperabilităţii globale. Câţiva au remarcat că unele inovaţii tehnologice viitoare ar accelera şi rezolva multe probleme, care astăzi par insurmontabile.
Bob Metcalfe, fondator al 3Com şi inventatorul Ethernet, este de părere că în curând Internetul va ajunge dincolo de comunicaţiile personale şi că mult mai multe din cele 10 miliarde de noi microcircuite integrate anual (în diverse echipamente) se vor afla pe Internet. Oponenţii acestui scenariu au arătat că firmele se vor agăţa de vechile modele de afaceri şi vor încerca să-şi prelungească viaţa prin influenţarea parlamentarilor, astfel încât să treacă legi care să pună piedici concurenţei. Ross Rader, director de cercetare şi inovatii al Tucows Inc., spune că până în 2020 “furnizorii de comunicaţii vor reuşi balcanizarea reţelei globale existente, fracturând-o în multe curţi mici, împrejmuite, pe care le vor exploata spre propriul beneficiu financiar”.

Engleza, în ascensiune?

Al doilea scenariu descrie o lume nivelată de comunicaţiile în reţea, într-un singur spaţiu politic, economic şi social, în care oameni de pretutindeni se pot întâlni şi comunica verbal sau vizual, prin Internet. Engleza va fi atât de indispensabilă pentru comunicare, încât va înlocui unele limbi.
Lesne de observat, cei mai mulţi experţi (58%), ei înşişi vorbitori de limbă engleză, resping această idee. Mulţi observă că limba chineză va continua să crească în importanţă, în timp ce alţii sunt de părere că Internetul va evolua cel mai probabil într-o mare de microreţele în slujba unor microcomunităţi şi a limbilor lor. La această diversificare vor contribui mai mulţi factori, de la desemnarea de noi domenii Internet specifice, la extinderea reţelei în ţările care în prezent aproape că nu au acces la Internet.

Tehnologia autonomă, o problemă

Conform unui nou scenariu, până în 2020, agenţi inteligenţi şi controlul distribuit vor reduce aportul uman direct într-o aşa măsură încât multe din activităţile-cheie, precum supravegherea, securitatea şi sistemele de urmărire, vor genera pericole şi dependenţe imposibil de recunoscut înainte de a fi prea târziu.
Cei care au dezaprobat scenariul (58%), au spus că oamenii care concep o tehnologie nu au probleme cu controlul acesteia, cu toate că unii dintre ei au admis că există un pericol în oamenii care controlează tehnologia. Cei care l-au aprobat au subliniat că sistemele create de om cresc în complexitate până în situaţii în care sunt extrem de dificil de înţeles. Ambele tabere au sugerat abordări prudente şi rezervarea unor mijloace de intervenţie în caz de nevoie. Unii au prezis producerea unei singularităţi tehnologice, definită ca punctul în care o inteligenţă artificială puternică sau amplificarea inteligenţei umane va schimba mediul într-o măsură aflată dincolo de puterea noastră de înţelegere sau prezicere.
Transparenţa, inamicul intimităţii

Conform unei alte ipoteze, pe măsură ce tehnologiile de detecţie, memorare şi comunicaţii devin mai ieftine, vieţile publice şi private ale indivizilor ajung tot mai transparente, la nivel mondial. Privind în perspectivă, aşa ceva va îmbunătăţi viaţa în 2020, timp în care beneficiile vor depăşi costurile. Nici această variantă n-a întrunit vreun consens, doar 46% dintre repondenţi fiind de acord.
Cei întrebaţi au opinat că oamenii vor păstra un oarecare nivel de intimitate, dar nu şi modul în care o vor face: prin lege, sau prin contract social. Toţi se aşteaptă ca guvernele şi corporaţiile să escaladeze monitorizarea şi să posede accesul la informaţii. Potentaţii vor avea cele mai mari beneficii din această ofertă crescândă de informaţii personale. Unii experţi au fost de părere că până în 2020, toţi nou-născuţii din ţările industriale vor fi implantaţi cu microcipuri.

“Casa pierzaniei”
Conform celui de-al cincilea scenariu, realitatea virtuală va permite creşterea productivităţii indivizilor din comunităţile tehnologice. Dar natura atractivă a lumilor RV va duce şi la grave probleme de dependenţă, ale unor oameni evadaţi în realităţi alternative.
Majoritatea specialiştilor (56%), aprobă faptul că realitatea virtuală va avea un impact puternic în societatea umană. Pe de alta parte, chiar şi cei care au dezaprobat scenariul sunt de părere că “rătăcirea” unor semeni în realitatea virtuală este o consecinţă probabilă, mai ales în condiţiile în care deja există nenumăraţi indivizi dependenţi de computer, Internet sau jocuri video.   
Succes global

Altă viziune are în vedere faptul că,  până în 2020, libera circulaţie a informaţiei va şterge  graniţele naţionale, înlocuite de oraşe-stat, grupări culturale de inspiraţie corporatistă şi/sau alte grupări umane reconfigurate divers din punct de vedere geografic şi unite de reţelele globale.

Experţii (52%), acceptă sporirea oportunităţilor individuale pentru succesul global, precum şi regruparea unor comunităţi pe diferite criterii independente de cele geografice sau naţionale. Dar ei sunt de părere că unele inechităţi vor continua să existe, mai ales în privinţa educaţiei tehnologice şi accesului în reţea. De asemenea, unele naţiuni şi corporaţii vor căuta să restrângă ceea ce indivizii pot să realizeze online.
Recrudescenţa terorismului
Ultima predictie a realizatorilor studiului avansează ideea că până în 2020, oamenii lăsaţi în urmă de accelerarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor vor forma un nou grup cultural de “refuznici ai tehnologiei”. Majoritatea vor trăi simplu, în căutarea unui leac pentru supraîncărcarea informaţională, dar alţii vor comite acte teroriste sau vor protesta violent contra tehnologiei. Îngrijorător e că 58% dintre repondenţi aprobă ipoteza.
Chiar dacă rezistenţa la efectele tehnologiei ar putea inspira acte de violenţă, cele mai ascuţite bătălii vor rămâne cele inspirate de idei religioase, politice şi economice. Cuvândul “ludit” este termenul descriptiv pentru oamenii care se tem, nu au încredere sau protestează faţă de progresul tehnologic. Refuznicii sunt cei care nu vor să participe la acţiunile aşteptate generic de la membrii grupului social din care fac parte.

Temeri pentru viitorul ”world wide web”

Unul dintre părinţii internetului, Sir Tim Berners-Lee, se teme pentru viitorul ”world wide web” din cauza tendinţei spre implementarea unor sisteme de urmărire a activităţii pe internet, informează BBC online. Sir Tim Berners-Lee a declarat că şi-ar schimba neîntârziat providerul de internet în cazul în care ar fi introdus un astfel de sistem. Această reacţie se produce în contextul controverselor din Marea Britanie privind acceptarea de către provideri a serviciilor oferite de compania Phorm - ce monitorizează activitatea pe internet a clienţilor companiilor furnizoare de acces online pentru a crea mesaje publicitare personalizate.

“Dacă voi căuta pe internet informaţii despre un anumit tip de cancer, nu vreau să mă trezesc că îmi este mărită prima de asigurare de viaţă pentru că cei de la compania de asigurări au aflat de căutarile mele pe internet şi se tem că m-aş fi îmbolnăvit de cancer”, declară Sir Tim Berners-Lee.

În replică, compania Phorm susţine că sistemul său de monitorizare a traficului pe internet oferă beneficii de securitate foarte importante, care îl vor avertiza pe user în cazul vizitării unor site-uri fantomă, create pentru a semăna cu site-uri ale unor bănci sau ale altor instituţii în scopul obţinerii datelor personale ale utilizatorilor pentru a fi folosite în fraudarea unor cărţi de credit. “Compania Phorm protejează caracterul privat al datelor de pe calculatorul utilizatorilor, iar programul nostru poate fi oprit în orice moment dorit de utilizator”, explică Kent Ertugrul, director executiv al Phorm.

Sir Tim Berners-Lee este un programator englez care a inventat World Wide Web în 1989 cu ajutorul unui alt programator, Robert Cailliau. Cei doi şi-au implementat invenţia în 1990, odată cu succesul primei comunicări între un calculator client şi un server via internet, la 25 decembrie.

Peşterile, bijuterii de sub pământ create de natură

Nici o rocă de pe Terra nu conferă peisajului atâta frumuseţe şi farmec precum calcarele. În Carpaţii ce înconjoară Transilvania, cu deosebire în Carpaţii Meridionali şi în Munţii Apuseni, cununile strălucitoare de calcar îi împodobesc, dându-le un plus de semeţie şi mister. Mister pentru că ei încă ascund în adâncuri peşteri încărcate cu flori de piatră, care aşteaptă să fie descoperite de speologi.

”Case de piatră” pentru preistorici

Primii vizitatori ai peşterilor transilvănene, conform www.crim-tabere.ro, au fost vânătorii paleolitici, ai căror paşi au rămas imprimaţi în argila Peşterii Ciur-Izbuc şi în crusta de calcit a Peşterii Vartop. Acum vreo zece mii de ani, un artist din paleolitic a desenat pe pereţii Peşterii Cuciulat contururile unui cal, a unei pantere şi chiar a unui om. Oamenii din neolitic au pătruns şi ei în Peştera Cioclovina Uscată din Hunedoara, în care au ascuns un tezaur hallstattian. Urmele lăsate de oamenii Evului mediu sunt mai numeroase, scoase la iveală de sondaje arheologice practicate în depozitele de umplutură la intrarea în multe peşteri din interiorul arcului carpatic.
Turiştii, un pericol public

În zilele noastre, din păcate, existenţa “lumii de sub pământ” este realmente ameninţată, deoarece peşterile - numărându-se printre obiectivele turistice cele mai atractive şi mai vizitate - captează interesul unor grupuri tot mai mari de excursionişti. Problema e că distrugerile provocate de turişti nu pot fi “reparate” nici în sute de ani (aşa cum, de exemplu, se poate reface o pădure), pentru că peşterile s-au format în sute de mii sau chiar milioane de ani, în conditii climaterice care nu mai există astăzi pe Terra. De aceea, în 2001 a fost adoptată Legea Ariilor Protejate, care are un capitol special ce vizează protejarea şi conservarea peşterilor, stabilindu-se anumite condiţii, dar şi interdicţii pentru explorarea acestora. Din păcate, deşi vizitarea peşterilor este permisă numai în cazul a aproximativ 50 din totalul de peste 12.000, aceasta lege este deseori încălcată...

Create pe firul apelor

Peşterile există, dintotdeauna, într-o perfectă simbioză cu apele. Practic, ele au apărut pentru că apa a scobit în peretele stâncos, zi de zi, timp de sute de mii de ani, înaintând în tunelele naturale milimetru cu milimetru, până când a găsit “ieşirea”. S-au format astfel cavităţi de dimensiuni impresionante, unele întinzându-se pe lungimi de zeci de kilometri. Cea mai lungă peşteră din România este Peştera Vântului, din Munţii Pădurea Craiului (50 de kilometri). Alte recorduri pentru ţara noastră sunt deţinute de Avenul de sub Colţii Grindului (din Masivul Piatra Craiului): cea mai mare denivelare negativă - 540 de metri, de Peştera Şura Mare (în Munţii Şureanu): cea mai mare denivelare pozitivă - 405 metri şi de Clocoticiul din Munţii Vulcan: cea mai lungă verticală subterană - 121 de metri.

Cascadele de sub pământ

De asemeni, căderile interioare de apă au şi ele o "campioană naţională", cea mai mare cascadă subterană românească fiind cea din Peştera Găvanului de la Gura Cerului (Podişul Someşan) - 52 de metri. În prezent, sunt cunoscute 76 de peşteri şi cavităţi cu lungimi mai mari de 2 kilometri (dintre care 10 au peste 10 kilometri) şi 86 de peşteri mai adânci de 100 de metri. De asemeni, există în România şi câteva zeci de peşteri în sare, cea mai mare având peste 3 kilometri lungime şi o denivelare de 42 de metri. Se găseşte la Mânzăleşti, în Munţii Buzăului, este străbătută de două pâraie sărate, în interior regăsindu-se formaţiuni extrem de divers colorate. Peştera lui Adam, din Munţii Cernei, este o cavitate termală, cu apă şi aer calde, temperatura acestora atingând 45 de grade.
Curiozităţi
Mai interesant decât regimul de temperaturi este un alt fapt: pe tavanul Peşterii lui Adam sunt stalactite lungi de 4 - 8 centimetri şi groase de unul, care se mişcă, pendulând în bătaia aerului cald! La polul opus, există 10 peşteri cu gheţari subterani: în Munţii Făgăraşului şi Bihor. Tot în Munţii Făgăraşului se află şi peştera situată la cea mai mare altitudine din România: 2.517 metri.

Peştera Muierilor, vedetă

Cea mai cunoscută dintre peşterile româneşti este, destul de probabil, Peştera Muierilor. Situată în Depresiunea Getică a Olteniei, pe teritoriul comunei gorjene Baia de Fier, Peştera Muierilor este cel mai vizitat obiectiv speologic din România. Creată de râul Galbenul, peştera are si propria legendă, de la care i se trage şi numele. Se spune că, pe vremuri, când războaiele nu se mai sfârşeau, iar bărbaţii erau mereu plecaţi la luptă împotriva celor care le încălcau ţara, femeile şi copiii se ascundeau în peşteră, transformată în adăpost bine apărat şi nedescoperită de năvălitori. Galeria principală a peşterii este electrificată, pentru confortul vizitatorilor, iar în una dintre săli este reconstituit scheletul unui urs din specia care stăpânea cavitatea în perioada paleolitică: ursus spelaeus.
Numeroase destinaţii turistice “sub pământ”
O altă tentaţie subterană este Peştera Ursilor, o cavitate foarte interesantă, apărută din întâmplare: o dinamitare la cariera de marmură de la Chişcău a produs - în anul 1975 - o spărtură prin care a fost descoperită o peşteră! După cercetările ştiintifice de rigoare, peştera a fost amenajată şi electrificată, fiind dată în exploatare turistică la 14 iulie 1980. La Peştera Urşilor se poate ajunge de pe şoseaua Deva - Oradea. Cu totul ieşite din comun şi foarte interesante pentru vizitatori sunt şi peşterile din Platforma Luncanilor (spre Depresiunea Haţegului). Aici se dezvoltă peste 30 de peşteri şi avenuri, majoritatea fiind active (adică sunt încă străbătute de cursuri de apă). E bine să nu rataţi nici Peştera Şura Mare, în care îşi are adăpostul cea mai mare colonie de lilieci din România, o “familie” cu peste 100.000 de membri. Pentru vizitarea acestei din urmă peşteri vă trebuie, însă, echipament special, deoarece în interiorul său există multe lacuri, cascade şi sifoane.

O peşteră misterioasă

Aflată în Munţii Bihorului, Peştera Piatra Altarului este închisă şi, cel puţin deocamdată, aşa va rămâne pentru turişti. Conform menţiunilor de pe arakelian.wordpress.com,

fotografii cu această minune a naturii au fost expuse la sediul Organizaţiilor Naţiunilor Unite de la New- York . De asemeni, imagini din Piatra Altarului au fost cuprinse într-unul din celebrele documentare ale lui Jaques Yves Costeau.
Unii speologi care au vizitat-o spun că ar fi printre cele mai frumoase 3 peşteri ale Europei. Alţii afirmă că e cea mai frumoasă. Nu degeaba, cei care o îngrijesc au ferecat-o cu trei porţi de fier şi vorbesc despre ea ca despre un loc paradisiac.

Situată într-un cadru greu accesibil, dominat de Platoul Padisului şi de impresionantele fenomene carstice dintre Cetăţile Ponorului şi Cetăţile Rădeşii, Piatra Altarului a fost descoperită în 1984 de un clujean, Daniel Carlugea.
Totul s-a intamplat în timpul unei tabere de 1 Mai, organizată la Ponor de Clubul de Speologie Politehnica. Carlugea avea atunci 23 de ani şi era student la Mecanică şi proaspăt membru al clubului de speologie. “Clubul începuse atunci o cercetare oarecum revoluţionară. Am luat hărţile geologice ale zonei, le-am suprapus peste ceea ce ştiam noi şi am căutat locurile unde se aflau faliile majore, care indică prezenţa peşterilor”, povesteşte Carlugea. Această metodologie era folosită numai de cercetătorii profesionişti. “Descoperirea a fost însă un noroc. Am avut baftă”, recunoaşte el.

Fascinanta lume a apelor şi legendele lor

Cascada Angel

* Pe glob există adevărate bijuterii ale naturii, în jurul cărora planează fie misterul, fie un aer de legendă *

Văzută din cer, suprafaţa roz pal a izolatului lac Hillier pare glazura de pe o prajitură lunguiaţă. Lacul colorează într-o nuanţă neaşteptată zona cu pădure deasă din extremitatea insulei Middle, una dintre cele peste 100 ale Arhipelargului Recherche, aflat în largul coastei sudice a Australiei de Vest. Lacul puţin adânc, de aproximativ 600 m în diametru, pare a fi decorul unei poveşti, negăsindu-şi locul în marea zbuciumată. Mărginit de depuneri albe de sare şi înconjurat de păduri verzi de eucalipţi şi arbori de hârtie, lacul e separat de apele albastre ale oceanului printr-o fâşie îngustă de nisip alb.

În 1950, o echipă de specialişti a studiat apele roz şi sărate ale lacului, aşteptându-se să găsească aici alge de tipul “Dunaliella salina”. În apa cu conţinut ridicat de sare, aceasta produce un pigment roşu, care conferă nuanţa roz a altor lacuri din Australia, precum cel aflat în apropiere de oraşul Esperance, pe continent. În lacul Hillier, scrie www.dunarea-albastra.ro, nu există această algă, iar cauzele culorii sale roz rămân un mister. Prima menţionare a lacului roz de pe insula Middle datează din anul 1802, când Matthew Flinders, un navigator şi hidrograf britanic, a acostat aici în drum spre Sydney. Au urmat câteva scurte întreprinderi comerciale, între anii 1820 şi 1840, aici stabilindu-se vânători de foci şi de balene, iar la începutul secolului XX din apele lacului s-a început extragerea sării. Exploatarea a încetat după numai şase ani, iar de atunci insula şi lacul ei roz sunt netulburate.

Angel, cea mai înaltă cascadă din lume

În 1935, Angel, un pilot pornit în căutarea aurului, străbătea vastul platou venezuelian Auyan Tepui - Muntele Diavolului. Un bătrân căutător de aur îi povestise cu câţiva ani înainte despre uriaşele zăcăminte de aur de aici şi de atunci tot încerca să le găsească. Privind in jos din biplanul său, Angel a văzut şuvoi după şuvoi revărsându-se peste marginea unui platou şi pierzându-se în pădurea tropicală de dedesubt. Apoi, ocolind un colţ masiv de stâncă, a încremenit cu mâna pe manşă. De undeva de sus, aproape pierdut în nori, un râu întreg se prăvălea peste creasta de un roz întunecat a unei faleze şi se năpustea în valea de jos cu un tunet ce acoperea sunetul motorului său. Angel şi tovărăşii lui au aflat şi provenienţa apei cascadei. În ravenele şi fisurile de pe platou - cu o suprafaţă de 770 km pătraţi -  se aduna o cantitate enormă de apă de ploaie, 7620 mm anual, care se revărsa şi alimenta râul Churun, un afluent al lui Carrao. Presupunerea că Angel a descoperit cea mai înaltă cascadă din lume a fost confirmată abia în 1949, când o expediţie condusă de Ruth Robertson, o americancă care fusese corespondent de război, a străbătut canionul Churun în ambarcaţiuni cu motor. Ea a zărit pentru prima dată cascada la lumina lunii: un şuvoi lung de argint învăluit într-o strălucire galben-roşcată. Instrumentele montate a doua zi au măsurat înălţimea cascadei: 979 m, de aproape 18 ori mai mult decât Cascada Niagara. Debitul său nu este însă constant. În anotimpul ploios, norii de stropi de la baza cascadei "irigă" o suprafaţă mare de pădure. În anotimpul uscat "norii" se transformă în ceaţă înainte de a ajunge la râu şi astfel iese la iveală un enorm amfiteatru în jurul cascadei. Jimmy Angel şi-a câştigat locul în atlasurile mondiale, deşi se spune că un culegător de cauciuc pe nume Ernesto Sanchez La Cruz a fost totuşi primul nelocalnic care a zărit cascada, în 1910. Când Jimmy a murit într-un accident aviatic în 1956, cenuşa sa a fost aruncată deasupra cascadei care îi poartă numele.

Un tărâm legendar, de o frumuseţe sălbatică

Un loc îndepărtat, secret, în care văi pline de vegetaţie răsar printre zăpezile arctice, iar minele de aur părăsite sunt vegheate de spiritele pădurii - aşa poate fi descris în câteva cuvinte râul Nahanni. Izolarea zonei este în prezent garantată de guvernul canadian şi de UNESCO, râul şi împrejurimile sale făcând parte din patrimoniul mondial; singurele căi de acces sunt pe apă sau cu aeronavele uşoare. Decizia a fost înţeleaptă, deoarece splendoarea ţinutului, a canioanelor sale întunecate şi a cascadelor înalte este condiţionată de izolare. În parte, aceasta este asigurată chiar prin dimensiunile zonei: Nahhani străbate un tărâm stâncos cât jumătate din Scoţia. O contribuţie a avut-o însă şi reputaţia sumbră creată la începutul secolului XX, când căutătorii de aur au sosit aici.

În 1905 s-a zvonit că doi fraţi s-ar fi îmbogăţit aici. Un an mai târziu, scheletele lor au fost găsite în apropierea râului. În 1915, cadavrul decapitat al unui alt căutator de aur, un suedez, a fost descoperit în pădure, iar trupul altuia a fost găsit îngheţat, îngenuncheat lângă cenuşa focului său de tabără, stins de mult. Soarta altor căutători de aur putea fi ghicită din canoele răsturnate, ce pluteau pe apa râului. În total, 50 de oameni au dispărut - poate accidental sau poate au murit de foame, dar legendele despre spiritele malefice ale regiunii s-au înmulţit, ca şi poveştile despre o comoară păzită de monştri cu înfăţişare pe jumătate umană, ce trăiau în văile ascunse şi fertile în care nu ninge niciodată. În zilele noastre, pentru majoritatea turiştilor, unica modalitate de a explora râul este turul cu ambarcaţiunile cu motor, de 210 km în amonte, între Muntele Nahanni şi Cascada Virginia, împotriva curentului care curge cu 28 km/h. Departe de traseele turistice, cele două braţe ale râului Nahanni se prăvălesc prin cei 90 m înălţime ai Cascadei Virginia, în apele învolburate de la Poarta Iadului. Mai sus de cascadă se afla Rabbitkettle Hotsprings (Izvoarele Calde "Ceainicul Iepurelui") şi singura modalitate de a ajunge acolo este cea aeriană. Terasele vaste de piatră, pastelat colorată, acoperă fiecare o suprafaţă de aproximativ 23 km pătraţi. Formarea lor a durat probabil 10.000 de ani, răstimp în care izvoarele fierbinţi au depus minerale, constituind un strat de tuf calcaros.

Sute de cascade pe un singur râu

La graniţa dintre Brazilia şi Argentina, furia fluviului Iguazu face ca, pe o distanţă de doar trei kilometri, să ia naştere nu mai puţin de 275 de cascade. În timpul sezonului ploios, numărul acestora se dublează. Cascadele de pe Iguazu oferă o privelişte magnifică, unică în lume, care poate fi savurată de turişti fie din partea argentiniană, de unde cascadele se pot observa de aproape, fie din cea braziliană, de unde vizitatorii capătă o perspectivă panoramică. Legenda spune că a existat un zeu care vroia să se căsătorească cu o frumoasă localnică pe nume Naipi, îndrăgostită însă de tânărul Tarobo. Aceştia se plimbau într-o canoe, iar zeul a tăiat albia râului pentru a-i condamna la o eternă cădere. Primul european care a descoperit cascada a fost spaniolul Álvar Nunez Cabeza de Vaca, în 1541. De alfel, partea cascadei din Argentina poartă numele conchistadorului.

Cimitire excentrice ale timpurilor noastre

Rookwood

* Inventivitatea umană, care e maximă atunci când vine vorba de înfrumuseţarea a tot ce ţine de existenţa cotidiană, nu se lasă mai prejos nici atunci când se pun la punct detalii legate de viaţa “de dincolo” * 

În America, în special în California, se poartă aşa numitele cimitire- pajişti. În mijlocul spaţiilor înverzite, indicatoarele metalice ale mormintelor sunt aşezate ordonat, pe toată suprafaţa cimitirului. Cea mai mare dintre cele cinci „Pajişti de pădure”, din aproprierea Los Angeles-ului, este cea de la Glendale. Conform descrierii făcute de Cedric Mims în „Enciclopedia morţii”, fondatorul acestui tip de cimitir, dr. Hubert Eaton, şi l-a imaginat ca pe un „parc imens, fără monumente triste sau alte însemne ale morţii, plin de copaci înalţi, pajişti întinse, fântâni arteziene, statui frumoase şi o arhitectură monumentală”. Mai mult, în parc se găseşte tot ce ţine de „arsenalul” unei înmormântări, nu doar cimitirul, ci şi morga, crematoriul, mausoleul, bisericile şi florăria.

Într-o ţară în care la Universitatea din California se ţin cursuri pe parcursul unui întreg an despre „ştiinţa pompelor funebre”, nu are de ce să ne mire ideea celor de la o firmă din Louisiana, care au o capelă cu „drive – in”, prin care se poate vedea mortul. La cerere, persoana decedată, aşezată într-un sicriu deschis, poate fi ridicată într-un container de sticlă şi luminată de surse de lumină albastră de argon.

Nici europenii nu stau mai prost la capitolul imaginaţie. În 1996, Ajax, clubul de fotbal din Amsterdam, a inaugurat un cimitir special pentru suporterii decedaţi. Acesta are forma unui mic teren de fotbal, deasupra căruia rudele suporterului trecut la cele veşnice îi pot împrăştia cenuşa.

Cimitire cu căi ferate şi rezervaţii naturale

Cel mai mare cimitir din Anglia este cel din Surrey. A fost inaugurat în 1854, se întinde pe 200 de hectare şi în el au fost îngropaţi până acum aproape un sfert de milion de oameni. La început, avea o linie proprie de cale ferată, numită Brokwood Necropolis Railway, cu o gară în Londra şi două gări în cimitir – una pentru anglicani şi alta pentru romano – catolici, atei şi evrei. Taxa pentru transportul unui sicriu din Londra până la Brokwood, varia între şase penny şi un şiling, pentru un singur drum.

Rookwood Necropolis, cel mai mare cimitir din lume în ceea ce priveşte suprafaţa – 283 de hectare – avea şi el propria cale ferată la inaugurare, în 1867. Situat în zona vest – centrală a oraşului australian Sidney, cimitirul „găzduieşte” 600 de mii de morminte şi 200 de mii de nişe pentru urne funerare. „Rookwood este unic datorită planurilor de conservare a vegetaţiei indigene. Multe plante locale care au dispărut din suburbiile învecinate supravieţuiesc în acest cimitir. În urma unui studiu botanic, s-a descoperit că dintre cele 225 de specii de plante din cimitir, 53 erau rare, iar două specii de arbuşti chiar pe cale de dispariţie. S-a pus la cale un program de conservare, astfel încât desfăşurarea înmormântărilor să nu afecteze existenţa plantelor indigene. Mai mult, s-a avansat ideea ca Rookwood să fie un loc public, pentru oamenii obişnuiţi, nu numai pentru cei ce-şi jelesc morţii. Deşi cimitirul este în primul rând un loc de singurătate, pioşenie şi relaxare, poate fi folosit şi pentru plimbări, fotografii, pictură, studiul plantelor şi al păsărilor. Vizitatorii, cam un milion pe an, sunt bineveniţi oricând (Enciclopedia morţii, Cedric Mims).   

Morminte supraetajate

În cimitirile unde locurile de veci sunt insuficiente, coştiugele sau urnele sunt stivuite pe verticală. În Shenhu, în estul Chinei, unde au fost exhumate 60 de mii de cadavre pentru a se recupera terenul agricol, în 1993 se construia o criptă pe şapte niveluri, unde urmau să fie depozitate urnele cu cenuşă. În „vecinătate”, în centrul oraşului Tokyo, un vechi cimitir deţine o clădire cu trei niveluri, cu 6 – 8 coridoare pe fiecare nivel, cu pereţii acoperiţi de nişe, în care se regăsesc peste nouă mii de urne ceremoniale. Planurile erau ca toate cimitirile din oraş să fie construite pe mai multe niveluri, ideea fiind întâlnită şi în alte locaţii de pe glob. „Camera mortuară, veche de 2000 de ani, de la Silwan, de lângă Ierusalim, are cinci niveluri. În oraşul italian Genova, confruntat cu o lipsă acută de locuri pentru decedaţi, se lucrează la un cimitir înalt de 40 de metri, pe 10 niveluri. Vor exista  trei ascensoare şi un spaţiu suficient pentru cel puţin 10 mii de „oaspeţi” permanenţi. În prezent, cel mai înalt cimitir din lume este Memorial Necropole Ecumenicia din Santos, din apropiere de Sao Paolo, Brazilia. Are 10 niveluri şi este luminat permanent” (Enciclopedia morţii”).

Criogenia – o posibilă alternativă a viitorului

În munţi au fost descoperite, nu o dată, cadavre îngheţate, foarte bine conservate, îndelung cercetate fiind corpurile unui bărbat descoperit în Alpi – datarea cu carbon radioactiv indicând o vechime de 5300 de ani, sau al „fecioarei de gheaţă” găsite în Munţii Altai din sudul Siberiei, ce a murit cu 2500 de ani în urmă.

Numai că ştiinţa are alternative în domeniu care nu depind de factori aleatorii. Celulele pot fi păstrate cu uşurinţă la temperatura azotului lichid (-180 ˚), iar după dezgheţare multe dintre ele supravieţuiesc şi se pot diviza. Pentru ca astfel de celule să fie distruse cât mai puţin, îngheţarea ar trebui să fie rapidă, iar dezgheţarea lentă. Importantă este evitarea formării cristalelor de gheaţă în interiorul celulelor, deoarece acestea înţeapă organele vitale şi omoară celula. Din păcate, până în prezent nu există nici o dovadă că un corp omenesc poate fi criogenat în întregime, apoi dezgheţat şi să rămână totuşi în viaţă. Câteva broaşte şi şopârle pot supravieţui după ce corpurile le-au fost parţial îngheţate, numai că reuşesc „performanţa” prin producerea unui antigel propriu.

Părerile savanţilor, împărţite

Mulţi oameni cu „dare de mână” au optat deja pentru varianta criogeniei în defavoarea îngropării sau incinerării. Ei consideră că, într-o zi, evoluţia ştiinţei ar putea duce la decongelarea lor şi la tratarea bolilor în fază terminală de care suferă. Din păcate pentru ei, majoritatea cercetătorilor consideră ridicolă această idee, subliniind că încercarea de a reanima un crop îngheţat nu are nici o şansă. Deşi celulele pot fi îngheţate, multe dintre ele mor în timpul procesului de dezgheţare. Pe de altă parte, deşi se pot congela embrioni în faze incipiente (atunci când au un număr mic de celule), nu acelaşi lucru se poate face şi pentru organe, cu atât mai puţin pentru un animal sau un om, pe de-a-ntregul. În ce priveşte partea strict tehnică, heliul lichid, la o temperatură de -270 ˚C, ar fi o variantă mai bună decât azotul lichid, dar şi mai costisitoare.

Congelare „pe ultima sută de metri”

La ora actuală, Societatea americană de criogenie îi poate îngheţa pe oameni în azot lichid, dacă aceştia se află în pragul morţii. „Mai întâi se administrează un anticoagulant, iar pacientului muribund, conectat la aparate de menţinere a vieţii, i se aplică o perfuzie cu conservant, după care este răcit. Corpurile îngheţate sunt păstrate în rezervoare mari de aluminiu, de obicei câte patru în fiecare recipient. La ora actuală, acest tratament costă cel puţin 120.000 de dolari, până în prezent fiind criogenate astfel cam 30 de corpuri, primul în 1967. Mai multe sute de persoane în viaţă au semnat contracte de conservare cu Fundaţia de Prelungire a Vieţii Alcor din SUA, iar compania este reprezentată şi în Marea Britanie. În septembrie 1990, „The Independent” a relatat existenţa unor zvonuri potrivit cărora s-au făcut cercetări asupra criogenării şi clonării în numele lui Saddam Husein. Ferdinand Marcos, şeful statului Filipine, a fost depus după moarte într-o criptă îngheţată. Când Guvernul a întrerupt furnizarea energiei electrice din cauza facturilor neplătite ale familiei sale, văduva lui, Imelda Marcos, a cerut ca soţul său să fie înmormântat ca un erou” („Enciclopedia morţii”, Cedric Mims).  

Tehnologia, în sprijinul nevăzătorilor

* În mileniul III, multe probleme medicale aşteaptă rezolvarea din partea tehnologiilor de înaltă precizie, oamenii viitorului fiind posibil să devină un fel de cyborgi, întâlniţi până acum doar în romanele şi filmele science - fiction *

Redarea vederii, posibilă prin ochelarii cu cameră digitală

Presa anului 2005 relata despre un cercetător european, ce inventase un set format din ochelari şi o cameră digitală, care se conectau la nervul optic şi care ar fi putut reda vederea miilor de persoane care suferă de afecţiuni ce conduc la deteriorarea retinei. Practic, o cameră montată pe lentilele ochelarilor trimitea imagini unui dispozitiv electronic implantat în spatele ochilor şi stimula nervul optic, care transmite informaţia creierului. Implantul era ataşat ochiului prin mici suturi care previn alunecarea acestuia în timpul mişcării ochiului. Singurul lucru care penetra ochiul era un mic electrod de 10 micrometri grosime, 2 milimetri lăţime şi 3 milimetri lungime. Sonda era introdusă în interiorul retinei, unde electrozii stimulau celulele nervoase sănătoase în funcţie de semnalele primite de la cameră, transmiţând astfel imagini.

Descoperiri la antipozi

În toamna anului 2006, oamenii de ştiinţă australieni au anunţat că au înregistrat rezultate încurajatoare în sensul realizării unui "ochi bionic" pentru pacienţii care suferă de o degenerare la nivelul retinei. "Pacientul va percepe fascicule de lumină care vor defini conturul obiectelor înconjurătoare", a explicat profesorul Minas Coroneo, cercetător al Fundaţiei „Ochiul Bionic”, de la Spitalul „Prinţul de Walles” din Sydney. Procedura constă în amplasarea de microelectrozi la suprafaţa ochiului, fiecare putând fi excitat prin impulsuri externe. O cameră observă scena şi transmite datele microelectrozilor prin computer. Electrozii stimulează retina, care transmite informaţiile nervului optic. 

Retina artificială

În aceeaşi perioadă, un grup de cercetători de la universităţile Pennsylvania şi Stanford au reuşit să creeze o retină artificială, din silicon şi tranzistori. Cercetătorii au pornit de la o retină reală (de mamifer) şi au duplicat în tranzistori toate componentele cheie (13 tipuri celulare). Tranzistorii recepţionează semnale după legea „tot sau nimic” şi transmit semnale on / off. Totodată, similar retinei biologice, retina siliconică elimină informaţia redundantă dintr-o imagine (informaţie prelevată de la obiecte care sunt în aceeaşi poziţie ca şi în imaginea precedentă). Retina artificială are o suprafaţă de 3.5*3.3 mm (similar celei reale). Aceasta retină este capabilă să transmită în continuare semnalele la cortex, prin intermediul neuronilor din nervul optic. Retina siliconică are o durată de viaţă estimată la 15 ani, este la fel de mare şi de grea ca o retină naturală şi consumă pentru funcţionare aproximativ 0.1W.  Era de aşteptat ca imaginea obţinută prin această retină siliconică să fie mult sub cea a retinei biologice, dar în timp, diferenţele vor scădea.

Prototip de retină artificială creat de japonezi
DigitalWorldTokyo, anunţa, în septembrie 2007, că o echipă de cercetători japonezi de la Universitatea Tohoku a prezentat un propotip de retină artificială care permite preluarea electricităţii prin inducţie electromagnetică de la o sursă externă. În timp ce retina propriu-zisă este încă în fază de proiectare, unitatea ce va furniza energia necesară este executată aproape complet. O baterie va furniza curent unei bobine incorporate în lentilele unei perechi de ochelari, care va transfera sarcina circuitului din spatele globului ocular, ce va stimula retina artificială. Partea mai puţin bună a soluţiei este că electricitatea care trece prin circuit poate cauza încălzirea excesivă a ochiului. Conform spuselor cercetătorilor, se impune menţinerea electricităţii sub 50 mW, pentru a evita vătămarea ochiului.

Soluţiile americanilor

* La începutul acestui an, cercetătorii de la Universitatea Washington au reuşit să realizeze "ochiul bionic",  o lentila de contact capabila sa ofere o vedere speciala, prin intermediul unui circuit integrat care poate afişa texte, simboluri sau imagini supraimpuse, peste ceea ce ochiul uman sesizează în mod normal. Pentru moment, "ochii bionici" au fost testaţi pe iepuri, aceştia manifestând reacţii adverse după 20 de minute de funcţionare. Prototipul prezentat nu corectează vederea purtătorului, dar următoarele versiuni o vor putea face şi, de asemenea, vor putea comunica wireless cu alte echipamente fixe sau mobile. Beneficiari imediaţi ai "ochilor bionici" pot fi soferii şi piloţii, care ar putea urmări în timp real viteza cu care se deplasează ori locul în care se află pe hartă. Utilizatorii de internet ar putea naviga pe un ecran văzut numai de ei, iar pasionaţii de jocuri pe calculator s-ar putea cufunda în lumea virtuala a jocului lor preferat.

* În luna martie, ediţia online a publicaţiei americane The Boston Herald dezvăluia informaţii despre un alt prototip al ochiului bionic. Dispozitivul poate fi implantat în spatele ochiului unui pacient şi transmite imagini creierului, prin intermediul unui nerv artificial. Cercetătorii din cadrul Proiectului Implantului Retinal din Boston spun că tehnologia are şi limite. Ochiul bionic nu-i va putea ajuta pe cei care suferă de glaucom şi nici nu perfecţionează capacităţile vizuale. Implantul nu funcţionează pentru cei care s-au născut orbi, deoarece este nevoie de un nerv optic cel puţin semi-funcţional. Imaginile furnizate de acest dispozitiv către creier sunt îndeajuns de bune încât să le ofere orbilor o idee despre locul în care se află, pentru a se putea descurca în viaţa de zi cu zi.

* La finele primăverii, potrivit sky.com, o altă echipă de cercetători americani a conceput un ochi bionic, ce este, practic, o cameră video de mărimea unui bob de mazăre, implantată în globul ocular. Camera video este legată la o retină artificială, care transmite imaginile în mişcare de-a lungul nervului optic la creier. Potrivit sursei citate, ochiul bionic ar putea fi implantat la pacienţii umani în trei-cinci ani. Persoana care a conceput tehnica este doctorul Mark Humayun, de la Doheny Eye Institute, Los Angeles, California. Institutul a testat deja primul sistem de vedere artificială din lume, în colaborare cu compania Second Sight. Sistemul Argus a fost testat pe pacienţi orbi, din cauza unor maladii precum degenerarea maculară sau retinita pigmentară, aceştia având ulterior posibilitatea de a vedea imagini rudimentare. Dispozitivul Argus este legat la o cameră video inclusă într-o pereche de ochelari, care captează imagini convertite ulterior în semnale electrice, transmise prin tehnologia wireless la un implant situat în spatele retinei. Electrozii din implant decodează semnalul pentru a crea o imagine rudimentară în alb/negru, transmisă de-a lungul nervului optic la creier.

Linda Moorfoot este unul dintre puţinii pacienţi cu un astfel de implant. Ea a fost complet oarbă vreme de peste 10 ani din cauza unei retinite pigmentare. În prezent, poate vedea imagini rudimentare, formate din lumini şi umbre. Implantul Lindei nu are decât 16 electrozi, însă chirurgii americani au reuşit să realizeze un model care include 60 de electrozi şi care oferă pacienţilor posibilitatea de a vedea imagini mai clare. Între timp, cercetătorii de la institutul californian se ocupă de crearea unui al treilea implant, cu 1.000 de electrozi, care ar trebui să permită recunoaşterea facială.

Retina cu diamante

Recent, la Paris s-a înfiinţat Institutul European al Vederii. Profesorul José-Alain Sahel, directorul ştiinţific, citat de Jurnalul Naţional, preciza că au drept obiectiv principal „descoperirea rapidă a unor tratamente inovatoare destinate pacienţilor cu boli de vedere incurabile”. Cele mai importante cercetări vizează degenerescenţa maculară senilă, glaucomul, retinopatia diabetică, bolile vaselor de la nivelul ochiului, dar şi bolile genetice. O mare speranţă în rezolvarea acestor afecţiuni constă în punerea la punct a unei proteze de retină, proiect dezvoltat în parteneriat cu Comisia Europeană pentru Energie Atomică. „Peste 3-5 ani sperăm să implantăm proteze de retină acoperite cu diamante biocompatibile, care ar putea să le permită nevăzătorilor să-şi recupereze vederea, nu doar percepţia unor umbre şi lumini. Cu ajutorul retinei cu diamante sperăm ca pacienţii să poată vedea detalii şi să se deplaseze cu uşurinţă”, susţine profesorul José-Alain Sahel.

Cameră video capabilă să reproducă vederea umană

Noua descoperire va revoluţiona media digitală, iar într-o zi ar putea chiar reda vederea celor nevăzători, susţin cercetătorii americani citaţi de Daily Mail la începutul lunii august. Progresul înregistrat constă în crearea unei camere cu suprafaţă curbată de detectare. Această suprafaţă copiază efectul luminii de la subiectul care ''loveşte'' retina umană curbată, pe care îl transformă în imagini, transmiţând mesaje prin nervul optic către creier. ''Camerele tradiţionale se concentrează pe mijlocul imaginii, dar lasă marginile neclare. Având o lentilă curbată, această cameră permite o vizualizare a întregii imagini, la fel ca şi vederea umană”, a declarat profesorul Yonggang Huang, de la Universitatea Northwestern.