* Pentru femeile din statul american Wyoming, dreptul la vot a fost garantat în 1869. În Elveţia acelaşi drept a fost câştigat în 1971, iar în Kuweit în 2005 *
Lucruri care astăzi ţin de domeniul firescului, cum ar fi prezenţa femeilor la vot, era greu şi să fie conştientizate cu secole în urmă. Câteva exemple de discriminare din “Codul Napoleon”, din 1804, sunt elocvente:
- “vârsta la care un copil de sex feminin trebuie protejat de lege este de doar 13 ani;
- articolul 340, "la recherche de la paternité est interdite", este destinat ascunderii păcatelor înfăptuite de bărbaţi şi atragerea ruşinii asupra fetelor seduse şi amăgite;
- soţul este tutorele legal al soţiei sale; tot ceea ce câştigă şi economiseşte femeia este proprietatea bărbatului său;
- mama nu dispune de drepturi legale asupra copiilor ei; femeile nu pot face parte din consiliul de familie;
- nici o femeie nu poate fi martor la Etat civil (starea civilă);
- în cazul unui adulter comis de femeie, bărbatul are dreptul să îi ia viaţa când o suprinde în flagrant delict;
- femeile nu au nici un drept civil; ele nu au drept de vot”.
Mişcarea feministă prinde contur în secolul XIX
Primele încercări au fost cele de a ameliora situaţia femeilor în domeniul civil (era vorba de divorţ, custodie, desfiinţarea statutului de fiinţă superioară a bărbatului în căsnicie etc.). Dreptul de vot a ocupat, în revendicările femeilor, o poziţie secundară la început. Numai că, întrucât partenerii de coaliţie şi partidele nu sprijineau idealurile feministe decât atât timp cât le serveau propriilor interese, femeile s-au asociat în organizaţii proprii şi au început să militeze pentru dreptul de a vota. Femeile ce s-au impus pe firmamentul vieţii publice făceau parte din trei categorii distincte:
1. “Moderatele” reprezentau o grupare de asociaţii de femei, ale căror membre încercau să impună schimbările treptat. Din această categorie făceau parte asociaţiile caritabile creştine, dar şi asociaţiile liberale de femei şi femeile conservatoare. Nu toate cereau introducerea dreptului de vot pentru femei, unele pronunţându-se în defavoarea lui, pe motivul că femeile nu erau încă pregătite pentru a vota. O formulă “ocolitoare” propunea introducerea dreptului de vot funcţie de clasa socială, incluzând astfel femeile, dar probabil doar cele burgheze;
2. “Radicalele” erau o categorie restrânsă de burgheze, care militau pentru o transformare radicală a societăţii. Ele au fost forţa motorie principală a luptei pentru obţinerea dreptului de vot la femei. Gruparea radicalelor a fost o mişcare de mici proporţii, neafiliată vreunui partid. Unele membre au încercat însă să lege contacte cu femeile socialiste, campanii precum cea pentru dobândirea dreptului de vot la femei fiind organizate în comun.
3. “Socialistele" erau o grupare a femeilor organizate în jurul mişcării socialiste. În centrul revendicărilor femeilor socialiste s-a aflat mai întâi ameliorarea situaţiei economice a muncitoarelor. Mai târziu, la aceste revendicări s-a adăugat şi dreptul de vot. Ziua de 8 martie a fost fixată de adeptele mişcării socialiste, în Rezoluţia celei de-a doua Conferinţe Internaţionale a Femeilor de la Copenhaga din 1910 stipulându-se: "În acord cu organizaţiile politice şi sindicale ale proletariatelor din toate ţările lumii, femeile de pretutindeni vor sărbători în fiecare an Ziua Femeii, care serveşte în primul rând obţinerii dreptului de vot la femei."
Noua Zeelandă, “cap de pod” pentru femeile militante
Prima ţară care a acordat femeilor drept de vot a fost Noua Zeelandă, pe 19 septembrie 1893. La vecinele de Ocean din Australia, procesul de acordare a dreptului de vot femeilor a început în 1902 şi s-a încheiat în 1908. Mişcarea pentru drepturile femeilor din Norvegia a debutat şi ea devreme, în 1880, dreptul la vot fiind câştigat, în final, în 1913. Rând pe rând, femeile din numeroase ţări ale lumii au devenit, cel puţin în privinţa dreptului la vot, egale cu bărbaţii: Finlanda (1906), Rusia şi Suedia (1917); Canada şi Austria (1918); Polonia şi Cehoslovacia (1919), Ungaria (1920), Mayanmar (1922), Ecuador (1929), Africa de Sud (1930), Brazilia, Uruguay şi Thailanda (1932), Turcia şi Cuba (1934), Insulele Filipine (1937), România (1938). În unele ţări, femeilor le-a fost acordat dreptul de vot pentru alegerile municipale sau provinciale; abia după conferindu-li-se dreptul de vot la alegerile naţionale. Al doilea război mondial a adus dreptul de vot femeilor din Italia, Iugoslavia şi China, cele din India, Pakistan şi Siria obţinându-l în 1949, respectiv 1956 şi 1973!
Wyoming, primul stat american în care femeile au avut drept de vot
Atunci când a fost vorba de introducerea votului pentru bărbaţi, multe state “cu pretenţii” s-au grăbit să-l acorde: Elveţia şi Franţa (1848), Danemarca (1849), Germania (1871).
În America femeile au pornit la drum, pentru a-şi obţine drepturile, în aceeaşi perioadă cu europenii mai emancipaţi. Sufragiul feminin a fost prevăzut pentru prima oară în Seneca Falls, New York la 19 iulie 1848, în “Declaraţia generală cu privire la drepturile femeilor”. “Asociaţia Naţională a Femeilor Sufragiste”, formată în 1869 şi “Asociaţia Femeilor Americane Sufragiste” organizată în acelaşi an, au divizat, practic, mişcarea sufragismului feminin până la 1890, când cele două organizaţii s-au unificat în “Asociaţia Naţională Americană a Femeilor Sufragiste”. Câteva state şi regiuni (începând cu Wyoming în 1869) au garantat dreptul de vot femeilor în limitele hotarelor acestora. Când în 1913 în 12 state deja existau legi cu privire la dreptul de vot al femeilor, Partidul Naţional al Femeilor a hotărât să aplice dreptul de vot al femeilor, pentru a obţine rezoluţia Congresului. În 1920, amendamentul constituţional 19 a asigurat dreptul de vot tuturor femeilor din ţară.
Englezoaicele, şi mai grăbite
Mişcarea feministă din Anglia a propus reformarea legii electorale în 1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi femeilor de a participa la scrutine. La începutul anilor şaizeci ai secolului XIX a apărut mişcarea sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin acţiuni publice şi petiţii. Un partener important al sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez John Stuart Mill. Mişcarea feministă a obţinut mai întâi dreptul de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare (1869). Pentru că guvernul liberal nu a reacţionat la petiţiile sufragetelor, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la distrugeri de proporţii, urmate de arestări şi tratamente brutale în închisoare. Izbucnirea Primului Război Mondial a pus punct mişcării feministe, dreptul de vot fiind obţinut abia în 1928.
În Germania s-a început cu un pas înapoi
Mişcarea feministă din această ţară s-a desfăşurat, la început, sub însemnul Revoluţiei de la 1848. În perioada următoare a Restauraţiei, femeilor le-au fost retrase drepturi precum cel de participare la activităţi în cadrul unor societăţi sau de redactare a ziarelor, dar şi la orice activitate politică. Liberalizarea politică din anii 1860 a dus la înfiinţarea, în 1865, a primei societăţi germane a femeilor, "Das Allgemeine Deutsche Frauenverein". Social-democraţia timpurie a mers mână în mână cu mişcarea proletară a femeilor, a cărei organizatoare a fost Clara Zetkin. Influenţaţi de aceasta, social-democraţii au preluat în programul lor principiul dreptului de vot pentru femei, ce a fost statuat în 1918.
Luptă de uzură
Puţinele succese repurtate de femei pe timpul Revoluţiei Franceze în domeniile educaţie şi dreptul familiei au fost limitate de iacobini începând cu 1793. De “Codul lui Napoleon” am amintit deja, aşa că abia la Revoluţia de la 1848 a putut fi vorba din nou despre o mişcare a femeilor. Asociaţiile femeilor apărute atunci încercau să impună cu ajutorul petiţiilor dreptul de vot. În această perioadă a apărut şi o mişcare feministă proletară puternică, sub influenţa socialiştilor Charles Fourier şi Flora Tristan. Franţa a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia în 1944, în anii 1980 fiind înlăturate ultimile articole discriminatorii din dreptul civil.
Elveţienii, mai catolici decât Papa!
În 1959, cantoanele din zona franceză au acordat drept de vot femeilor pentru referendumuri. În sfârşit, din 1971 elveţiencele au drept de vot (mai puţin în două cantoane). În anii '80, bărbaţii din cantonul Appenzell Ausserrhoden au început să cedeze şi femeile au obţinut drept de vot în 1989. Mai greu a fost la Appenzell Innerrhoden, unde femeile au intentat proces. Curtea Federală Supremă a decis în 1990 că introducerea votului pentru femei în cantonul respectiv nu necesită schimbarea constituţiei cantonale.
Decizie istorică in Kuweit
Parlamentul a aprobat, în 2005, un amendament la legea electorală, care le asigură femeilor dreptul la vot şi le oferă posibilitatea de a candida la funcţii politice. Aprobarea amendamentului a fost primită cu entuziasm atât de populaţie, cât şi de clasa politică. Proiectul de amendament a fost înaintat Parlamentului cu mult timp în urmă, însă a fost blocat de deputaţii tribali şi islamiştii radicali. Ei au contestat documentul, pe motiv că încalcă legea musulmană, care le interzice femeilor să ocupe funcţii de conducere.