 |
| Rookwood |
În America, în special în California, se poartă aşa numitele cimitire- pajişti. În mijlocul spaţiilor înverzite, indicatoarele metalice ale mormintelor sunt aşezate ordonat, pe toată suprafaţa cimitirului. Cea mai mare dintre cele cinci „Pajişti de pădure”, din aproprierea Los Angeles-ului, este cea de la Glendale. Conform descrierii făcute de Cedric Mims în „Enciclopedia morţii”, fondatorul acestui tip de cimitir, dr. Hubert Eaton, şi l-a imaginat ca pe un „parc imens, fără monumente triste sau alte însemne ale morţii, plin de copaci înalţi, pajişti întinse, fântâni arteziene, statui frumoase şi o arhitectură monumentală”. Mai mult, în parc se găseşte tot ce ţine de „arsenalul” unei înmormântări, nu doar cimitirul, ci şi morga, crematoriul, mausoleul, bisericile şi florăria.
Într-o ţară în care la Universitatea din California se ţin cursuri pe parcursul unui întreg an despre „ştiinţa pompelor funebre”, nu are de ce să ne mire ideea celor de la o firmă din Louisiana, care au o capelă cu „drive – in”, prin care se poate vedea mortul. La cerere, persoana decedată, aşezată într-un sicriu deschis, poate fi ridicată într-un container de sticlă şi luminată de surse de lumină albastră de argon.
Nici europenii nu stau mai prost la capitolul imaginaţie. În 1996, Ajax, clubul de fotbal din Amsterdam, a inaugurat un cimitir special pentru suporterii decedaţi. Acesta are forma unui mic teren de fotbal, deasupra căruia rudele suporterului trecut la cele veşnice îi pot împrăştia cenuşa.
Cimitire cu căi ferate şi rezervaţii naturale
Cel mai mare cimitir din Anglia este cel din Surrey. A fost inaugurat în 1854, se întinde pe 200 de hectare şi în el au fost îngropaţi până acum aproape un sfert de milion de oameni. La început, avea o linie proprie de cale ferată, numită Brokwood Necropolis Railway, cu o gară în Londra şi două gări în cimitir – una pentru anglicani şi alta pentru romano – catolici, atei şi evrei. Taxa pentru transportul unui sicriu din Londra până la Brokwood, varia între şase penny şi un şiling, pentru un singur drum.
Rookwood Necropolis, cel mai mare cimitir din lume în ceea ce priveşte suprafaţa – 283 de hectare – avea şi el propria cale ferată la inaugurare, în 1867. Situat în zona vest – centrală a oraşului australian Sidney, cimitirul „găzduieşte” 600 de mii de morminte şi 200 de mii de nişe pentru urne funerare. „Rookwood este unic datorită planurilor de conservare a vegetaţiei indigene. Multe plante locale care au dispărut din suburbiile învecinate supravieţuiesc în acest cimitir. În urma unui studiu botanic, s-a descoperit că dintre cele 225 de specii de plante din cimitir, 53 erau rare, iar două specii de arbuşti chiar pe cale de dispariţie. S-a pus la cale un program de conservare, astfel încât desfăşurarea înmormântărilor să nu afecteze existenţa plantelor indigene. Mai mult, s-a avansat ideea ca Rookwood să fie un loc public, pentru oamenii obişnuiţi, nu numai pentru cei ce-şi jelesc morţii. Deşi cimitirul este în primul rând un loc de singurătate, pioşenie şi relaxare, poate fi folosit şi pentru plimbări, fotografii, pictură, studiul plantelor şi al păsărilor. Vizitatorii, cam un milion pe an, sunt bineveniţi oricând (Enciclopedia morţii, Cedric Mims).
Morminte supraetajate
În cimitirile unde locurile de veci sunt insuficiente, coştiugele sau urnele sunt stivuite pe verticală. În Shenhu, în estul Chinei, unde au fost exhumate 60 de mii de cadavre pentru a se recupera terenul agricol, în 1993 se construia o criptă pe şapte niveluri, unde urmau să fie depozitate urnele cu cenuşă. În „vecinătate”, în centrul oraşului Tokyo, un vechi cimitir deţine o clădire cu trei niveluri, cu 6 – 8 coridoare pe fiecare nivel, cu pereţii acoperiţi de nişe, în care se regăsesc peste nouă mii de urne ceremoniale. Planurile erau ca toate cimitirile din oraş să fie construite pe mai multe niveluri, ideea fiind întâlnită şi în alte locaţii de pe glob. „Camera mortuară, veche de 2000 de ani, de la Silwan, de lângă Ierusalim, are cinci niveluri. În oraşul italian Genova, confruntat cu o lipsă acută de locuri pentru decedaţi, se lucrează la un cimitir înalt de 40 de metri, pe 10 niveluri. Vor exista trei ascensoare şi un spaţiu suficient pentru cel puţin 10 mii de „oaspeţi” permanenţi. În prezent, cel mai înalt cimitir din lume este Memorial Necropole Ecumenicia din Santos, din apropiere de Sao Paolo, Brazilia. Are 10 niveluri şi este luminat permanent” (Enciclopedia morţii”).
Criogenia – o posibilă alternativă a viitorului
În munţi au fost descoperite, nu o dată, cadavre îngheţate, foarte bine conservate, îndelung cercetate fiind corpurile unui bărbat descoperit în Alpi – datarea cu carbon radioactiv indicând o vechime de 5300 de ani, sau al „fecioarei de gheaţă” găsite în Munţii Altai din sudul Siberiei, ce a murit cu 2500 de ani în urmă.
Numai că ştiinţa are alternative în domeniu care nu depind de factori aleatorii. Celulele pot fi păstrate cu uşurinţă la temperatura azotului lichid (-180 ˚), iar după dezgheţare multe dintre ele supravieţuiesc şi se pot diviza. Pentru ca astfel de celule să fie distruse cât mai puţin, îngheţarea ar trebui să fie rapidă, iar dezgheţarea lentă. Importantă este evitarea formării cristalelor de gheaţă în interiorul celulelor, deoarece acestea înţeapă organele vitale şi omoară celula. Din păcate, până în prezent nu există nici o dovadă că un corp omenesc poate fi criogenat în întregime, apoi dezgheţat şi să rămână totuşi în viaţă. Câteva broaşte şi şopârle pot supravieţui după ce corpurile le-au fost parţial îngheţate, numai că reuşesc „performanţa” prin producerea unui antigel propriu.
Părerile savanţilor, împărţite
Mulţi oameni cu „dare de mână” au optat deja pentru varianta criogeniei în defavoarea îngropării sau incinerării. Ei consideră că, într-o zi, evoluţia ştiinţei ar putea duce la decongelarea lor şi la tratarea bolilor în fază terminală de care suferă. Din păcate pentru ei, majoritatea cercetătorilor consideră ridicolă această idee, subliniind că încercarea de a reanima un crop îngheţat nu are nici o şansă. Deşi celulele pot fi îngheţate, multe dintre ele mor în timpul procesului de dezgheţare. Pe de altă parte, deşi se pot congela embrioni în faze incipiente (atunci când au un număr mic de celule), nu acelaşi lucru se poate face şi pentru organe, cu atât mai puţin pentru un animal sau un om, pe de-a-ntregul. În ce priveşte partea strict tehnică, heliul lichid, la o temperatură de -270 ˚C, ar fi o variantă mai bună decât azotul lichid, dar şi mai costisitoare.
Congelare „pe ultima sută de metri”
La ora actuală, Societatea americană de criogenie îi poate îngheţa pe oameni în azot lichid, dacă aceştia se află în pragul morţii. „Mai întâi se administrează un anticoagulant, iar pacientului muribund, conectat la aparate de menţinere a vieţii, i se aplică o perfuzie cu conservant, după care este răcit. Corpurile îngheţate sunt păstrate în rezervoare mari de aluminiu, de obicei câte patru în fiecare recipient. La ora actuală, acest tratament costă cel puţin 120.000 de dolari, până în prezent fiind criogenate astfel cam 30 de corpuri, primul în 1967. Mai multe sute de persoane în viaţă au semnat contracte de conservare cu Fundaţia de Prelungire a Vieţii Alcor din SUA, iar compania este reprezentată şi în Marea Britanie. În septembrie 1990, „The Independent” a relatat existenţa unor zvonuri potrivit cărora s-au făcut cercetări asupra criogenării şi clonării în numele lui Saddam Husein. Ferdinand Marcos, şeful statului Filipine, a fost depus după moarte într-o criptă îngheţată. Când Guvernul a întrerupt furnizarea energiei electrice din cauza facturilor neplătite ale familiei sale, văduva lui, Imelda Marcos, a cerut ca soţul său să fie înmormântat ca un erou” („Enciclopedia morţii”, Cedric Mims).
